Toxic

Capitolul 6

Ceea ce fac acum e extrem de periculos, stupid, nerecomandat
persoanelor care au un tată ca al meu. Mulți ar spune că e doar ceva
banal să te furișezi la o întâlnire cu un băiat. Obișnuit pentru o fată de
17 ani.

– Știi Giovanni mi-ar fi fost mai ușor să te pot mitui cu bani să mă lași
singură. Ce e în neregulă cu tine, Uriașule?

– Așa sunt eu defect. Tatăl tău mă plătește prea bine, ca să accept
mărunțiș de la tine, și responsabilitatea mea e să te protejez. Stau la distanță, nici nu vă vei simți aici, dar nu te pot lăsa de capul tău.

– Mulțumesc. Nu înțeleg de ce faci asta?

– N-am idee, puștoaico, și voi nega totul dacă se află. Este o idee
proastă ceea ce vrei să faci, știu că nu te pot împiedica, așa că măcar
să stau cu ochii pe tine.

– Nici torturată nu vor afla de la mine că m-ai ajutat.

– Asta-i spiritul D'Angelo.

Cobor în fața falezei și emoțiile sunt prea exacerbate pentru ceea
ce voi face. Port o rochie albastră, lungă, cu un bolero alb în partea de
sus. Părul stă în valuri ca de fiecare dată, rebel și total haotic. Marco.
Inima se oprește și repornește iarăși când îl zăresc, de parcă el ar
controla bătăile inimii mele. Mă așteaptă uitându-se încontinuu către
stradă, vizibil agitat. Când mă vede, îmi face cu mâna și face câțiva
pași în întâmpinarea mea.

– Arăți minunat!

Îi mulțumesc, și îmi simt obrajii fierți de parcă aș fi stat o zi la plajă,
fără protecție solară.

– Vrei să ne plimbăm pe faleză și apoi mergem să luăm o înghețată?

– Da, sună bine.

Se întoarce și îi face cu mâna lui Giovanni. Acesta îi răspunde,
arătându-i discret arma pe care o are în haină.

– Mă are la inimă clar, glumește Marco. Un pas greșit, și puuuf, mi-a
zburat capul.

– E doar super protector.

– Familia D'Angelo. Renumita familie.

– Te-ai interesat, mi-ai aflat istoricul.

– Am făcut câteva cercetări, nu prea multe.

– Și ai descoperit ceva ieșit din comun?

– Doar că ești putred de bogată, nu că nu mi-aș fi dat seama deja de
asta.

– Nu ți-am aflat numele de familie. Povestește-mi despre familia ta.

– Marco la dispoziția ta. Părinții mei au o afacere cu pizza. O mică pizzerie, numită clasic și deloc original Marco Polo.

– Marco Polo nu este portughez?

– Da, era un navigator curajos și inovator. Ar trebui să îți spun că
părinții mei nu sunt bogați, dar trăim decent.

– Nu mă interesează lucrurile materiale, dacă asta crezi. Mă interesezi tu.

Poate nu ar fi trebuit să îi spun asta. Ce fac aici?

– Și tu mă interesezi. Tu ca persoană.

E prea drăguț când se uită la mine cu acei ochi blânzi, plini de căldură.

– Oamenii tind să privească pe ceilalți ca marfă de consum, mărturisesc eu. Ca un serviciu ce îți poate aduce beneficii, iar când nu îți mai trebuie îl arunci la gunoi.

– Ți s-a întâmplat ție asta?

– O dată. Aveam o prietenă care mă folosea doar pentru că eram
bogată. Am descoperit că mă bârfea pe la spatele meu, împrăștiind
lucruri intime, majoritatea neadevărate despre mine.

– Oamenii vor oferi mereu ce au în suflet. Nici mai mult, nici mai
puțin.

Pescărușii se întrec cu vântul, scrutând orizontul cu mișcări albe din aripi. Sunetul lor devine agitat când zăresc pești aproape de suprafața
apei, agitându-se să-i prindă.

– Cred că ai dreptate. Nu am înțeles niciodată oamenii care vor să pară
ce nu sunt. La un moment dat, totul va ieși la iveală.

– Pentru că oamenii poartă măști, uneori nici ei nu știu cine și ce sunt,
scumpo.

– Tu știi cine ești?

– Știu, dar asta nu înseamnă că nu învăț și evoluez zi de zi, sau cel
puțin încerc. Tu cine ești, Ale și de unde ai apărut? Mă chestionează
cu privirea lui de vultur, gata să mă prăduiască.

– Sunt o fată simplă, nu nimic deosebit la mine.

– Pe naiba. Nici nu realizezi cât ești de diferită de restul fetelor pe care
le-am întâlnit.

– Exagerezi, ca să mă flatezi, continuă.

– Nu exagerez deloc. Iubești astrologia, nu știi ce specialitate vei
urma, doar două motive care te fac atipică de restul fetelor de vârsta
ta.