Toxic

Capitolul 20

Playlist: Ed Sheeran- Bad habits

Alessia-prezent

Aud în contratimp, amestecate cu toate gândurile mele, vocea lui Ignazio: Sunt un om rău...Gândurile bate-le vina, se amestecă cu privirea plină de reproș și vorbele tăioase ale lui Marco: În adâncul sufletului tău ești la fel de coruptă ca ei.

Prinsă la mijloc, știu că nu voi rezista prea mult, și barajul meu se va rupe, sub presiunea tensiunii care se adună în mine. Nu pot continua așa, nu îmi plâng de milă, dar aș vrea să pot lăsa totul în urmă și să încep o viață nouă. Undeva departe, unde să fiu doar eu, Alessia. Fără Marco! Fără Ignazio!

– Mă bucur că ai venit, Alessia. Copiii te așteaptă cu nerăbdare.

Vocea asistentei-șefe e blândă, și eu fac eforturi să îmi lipesc toate părțile sfărâmate din mine.

Orfelinatul la care fac voluntariat mă ține ancorată la realitate. Mă face să apreciez mai mult ceea ce am, cine sunt și ce nu trebuie să devin. Știu, pare ipocrit, ca o fată bogată ca mine să facă voluntariat. Nu o fac pentru a aduna laude, ci pentru că simt că pot schimba ceva în viața acestor copii, chiar dacă pentru puțin timp.

În modul lui ciudat, tata face multe acte de caritate ( ca să își spele din păcate,  probabil), și mulți dintre copiii de aici, ajung să lucreze pentru tata. Ca Giovanni, de exemplu.

Energia și zâmbetele cu care sunt primită sunt suficiente pentru a-mi insufla puțină adrenalină. Nu vin niciodată fără bomboane, prăjiturele și biscuiți cu cremă de ciocolată. Tata, desigur, contribuie din plin să țină
pe picioare orfelinatul cu donații generoase, și mie îmi place să ajut în felul meu. Împărțind zâmbete și îmbrățișări.

Printre ei, sunt doar Ale, fata cu zâmbete și bomboane, care vine o dată pe săptămână să le citească povești. La rândul meu, le știu toate poveștile triste, care răzbat prin ochii lor întunecați de lipsa iubirii. Toți visează la o familie și trăiesc cu gândul că într-o zi, cineva le va întinde o mână și ei vor pleca în sfârșit acasă.

Plec mereu cu inima îngândurată, și știu că prea puțini scapă din acest loc. Iar, eu, eu nu pot face nimic pentru ei.

Sunt asaltată din toate părțile de
chipuri vesele, care mă năucesc cu exuberanța lor. În ochii lor, nu trebuie să mă prefac.

– Ce poveste ne citești azi? întreabă Maria cu ochi calzi, plini de
lumină caramelizată. Are 5 ani, și provine dintr-o familie numeroasă. Încă speră ca mama să o ia de aici.

– Nu m-am gândit încă, poate mă ajutați voi. Am adus aici câteva
povești, și...

– Bomboane ne-ai adus?

– Hmm, cred că le-am uitat acasă, Nico!

– Tu nu uiți niciodată bomboanele acasă...rostește cu glas tare, Nico,
un băiețel de 6 anișori, cu ochi verzi, diafani.
Mama l-a abandonat la naștere, pe treptele orfelinatului.

– Ce ziceți de Omida mâncăcioasă? le propun eu. O poveste despre o omidă, căreia îi plăcea să mănânce muuult. Fix așa ca vouă!

Ușa se deschide, și o figură cunoscută își face apariția. Îl privesc nedumerită, și nu știu ce ar trebui să fac. Ce dracului caută Ignazio aici?

– Copii, scuzați-mă puțin, mă ridic de pe covor.

El stă țanțos în ușă, și mă privește sfidător.