Toxic

Capitolul 7

Cred că sunt de-a dreptul nebună, dacă mă strecor din casă, noaptea, singură, îndreptându-mă spre piere. Planul meu a fost de-a dreptul perfect. După ce toată lumea a adormit, m-am băgat în pat, îmbrăcată pentru a ieși în oraș, nicidecum in pijamale. De obicei, ai mei la ora 21:00, sunt în pat, rareori stau până târziu.

Se culcă devreme, se trezesc la fel de devreme, fix ca găinile. Am coborât încet scările, pe vârfuri, ca un adevărat spion F.B.I. Fiecare pas mi se părea de uriaș, gata să trezească pe tata și să se ducă de râpă totul.

Am stabilit cu Paty, să vină o stradă mai jos să mă ia. Spre deosebire de mine, familia ei e mult mai permisivă și nu trebuie să se ascundă pentru a ieși în oraș. Cred că se datorează faptului că mama ei este americancă, iar venirea ei în familie s-a lăsat cu scandaluri, lacrimi și amenințări. Cine poate însă, să se pună de-a curmezișul în fața iubirii și a unei adolescente răzvrătite? Zăresc mașina lui Paty,
este parcată pe partea dreaptă, cu farurile stinse, fix ca-ntr-un film de
acțiune.

Mă urc în spate, gâfâind, și cu inima prea intens bătându-mi în piept.

– Zici că ai alergat, fato!

– Chiar asta am făcut! Hai, dă-i drumul.

— Bună, Ale, mă salută iubitul ei Julio. Ai reușit. O adevărată
răzvrătită.

– Sunt mândră de tine, Ale, mai ieri erai fata cuminte, care nu ieșea
din cuvântul familiei, acum, fugi noaptea să te întâlnești cu iubitul tău.

– Dacă află tata, sunt terminată, cred că mă trimite la vreo mănăstire,
asta dacă nu îmi aruncă trupul prin vreo râpă ceva, îi răspund
nervoasă.

– Nu fi atât de melodramatică, cel puțin te va călugări, mustăcește
Paty. Știu că nu e timpul, și nici momentul să îți reamintesc despre știi tu ce...dar Marco știe?

– Nu, dar o să îi spun. În cele din urmă.

Mă îngrozește că va trebui să îi spun adevărul, și asta înseamnă ca eu să mă trezesc din acest prea frumos vis, în care m-am jucat de-a iubirea. Doare ca dracului știind că îl voi răni. Doare la fel de tare faptul că voi trăi și eu cu inima frântă pentru tot restul vieții. Marco mă va uita, se va reîndrăgosti, va trăi viața pe care o merită, se va
reface. Eu? Eu, ce fac cu bucățile sparte din ce va mai rămâne din
mine? Dacă va mai rămâne ceva, și nu mă voi transforma în scrum.

Paty se uită la mine, neîncrezătoare, întorcându-se cu totul la mine.

– O să îi spun, nu te uita așa la mine.
– Știu că o să îi spui, mi-aș dori însă altceva pentru voi. Pentru tine.

– Nu în această viață, Paty.

Porțile mari, de fier sunt larg deschise, și noi pătrundem pe un
teritoriu necunoscut. O clădire în paragină e fix în fața noastră.
Coborâm din mașină și zgomotul motoarelor se ia la întrecere cu muzica ce răsună din boxe. În dreapta, un teren drept, este baricadat de o parte și de alta cu cauciucuri. Probabil acolo au loc cursele. Mă țin de Paty, nesigură, dar plină de un val ciudat de exuberanță. Am o geacă pe mine, și simt că răceala mă cuprinde cu fiecare pas. Geaca lui Marco. Încep să tremur, la gândul că îl voi vedea pe Marco,
la care se adaugă și teama că voi fi prinsă din moment în moment.

– Ia o gură, să te mai relaxezi, îmi întinde Paty o doză de bere.

Sorb însetată lichidul dulce-amărui, iar cine m-ar vedea ar pune pariu că sunt băutoare de mare calibru. În realitate, e prima dată când beau o asemenea cantitate de alcool. Încep să simt o căldură toropitoare, care îmi activează corpul, și da, mă simt mult mai bine.