Toxic

Capitolul 29

Alessia

Playlist: Fire on fire- Sam Smith

Destinul meu nu e scris în stele, nu e nicio karma, sau decizie divină, e pur și simplu un fir de praf în mâna familiei mele. Cât aș lupta și tot nu aș putea deturna cursul vieții mele, din calea unor bolovani greoi, de neclintit ca Ignazio și tatăl meu.
Tatăl lui Ignazio, socrul meu este în afara oricărui pericol, cu toate aceastea, este încă în spital pentru observații.

Nu știu ce caut din nou, cu Ignazio, în mașina lui. Nu e ca și cum aș putea să scap de el, vreodată...

–  Unde mergem, Ignazio? Ziceai că mergem la cumpărături, îl întreb când văd că iese din oraș. Dacă ai de gând să mă omorî, nu cred că e nevoie să faci atâta efort, îi zic eu cu sarcasm în glas.

– Ești toată un zâmbet, nu?

– Se observă, nu? Unde mă duci, Ignazio?

– Va trebui să te omor ca să îți spun.

– Anunță-mă când ajungem acolo, îi răspund liniștită.

Să facă ce o vrea, cui îi pasă?!

Închid ochii și dacă adorm o să treacă mai repede acest chin de a fi în prezența lui.

– Ești încă supărată din cauza acelui contract?

– Supărată? Nu, Ignazio nu sunt supărată, sunt doar furioasă pe tine. Nu sunt un caz din instanță pe care trebuie să îl ții sub control. Suntem oameni, avem sentimente, suflet, nu poți controla totul în viață.

– Cred că ne-ar ajuta să stabilim niște limite între noi doi.

– E totul clar, Ignazio, cu sau fără contract noi doi vom fi mereu ceea ce suntem, doi oameni care nu se iubesc.
Putem să nu mai vorbim, chiar nu vreau să te mai aud.

– Bine, tac.

Și tace. Simplu. Fără să mă împungă, fără să se revolte. Ce o fi cu el? În fine, privesc îngândurată peisajul, și mă las pierdută în profunzimea de verde amestecat printre copacii ale căror coroane par îmbrățișate de soare.

– Cum se simte tatăl tău?
Întrebarea vine brusc, și știu că nu îi pică bine, acest subiect.

– E bine, n-a murit...încă.

– E atât de trist să dorești moartea cuiva sau să gândești așa ceva...

– Nu vorbi de lucruri mari, Alessia, nu știi nimic din ce a făcut acest om, nu îi mai căuta scuze... tu mă urăști pentru că te iau de soție, și îmi ții mie lecție despre cum ar trebui să mă comport cu tata? Tu îți urăști tatăl, mă întreb dacă există cineva pe lumea aceasta pe care nu urăști?!

Are dreptate, chiar dacă nu vreau să îi dau crezare, chiar are...L-am judecat de la bun început pe Ignazio, fără să îl cunosc niciodată cu adevărat. Am fost mereu pe picior de război, gata să ne sfâșiem. Nu am niciun drept să îl judec, tocmai eu care sunt atât de praf la capitolul oameni.

– Da, ai dreptate, adaug scurt și la obiect.

– Așa pur și simplu, îmi dai dreptate? ceva nu e bine, ai febră, îți e rău? Prințesa D'Angelo dă dreptate unui muritor de rând? mă șicanează sarcastic.

– Ai dreptate, nu știu mai nimic despre tine și totuși sunt mereu cea care te arată cu degetul. Nu îmi urăsc tatăl, Ignazio, nu îi doresc răul, doar mă frustrează alegerile lui. Nu vreau să discutăm din nou, despre căsătoria noastră aranjată, pentru că pur și simplu, o să ne certăm, iar și iar și nu vreau. Am obosit.