Toxic

Capitolul 34

Atenție! Capitol cu un impact emoțional puternic!

Marco

Nimic nu prevestea ce avea să se întâmple în acea zi. Nici măcar
o bănuială nu am avut că eram pe marginea prăpastiei gata ca
întunericul să mă prindă cu ghearele sale. Ar fi trebuit să simt. Ar fi trebuit ca cineva acolo de sus să îmi dea un semn, ceva, orice, doar că Dumnezeu nu există. Am aflat asta, acum 3 ani, când totul s-a destrămat în jurul meu. A rămas haosul. Întunericul și eu am devenit una cu toate acestea.

Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Închid ochii și imaginea ei e tot acolo imprimată pe retină ca un film prost. Imaginea ei din acea zi mă chinuie zi de zi și oricât am încercat să uit, e în zadar.

Trebuia să îmi dau seama că ceva e în neregulă cu sora mea, trebuia să rămân acasă.

- Hei, Clarissa ești bine? am întrebat-o eu din pragul ușii.

- Sunt bine, frățioare, nu îți face griji pentru mine, o să îmi revin, ok, hai, du-te la școală.

- Bine...merg, ai pe noptieră pastilele pentru răceală, un ceai și preferata ta,
ciocolata cu mentă.

- Ești cel mai bun...Te iubesc, frățioare! mi-a zis cu o voce gâtuită și atunci nu am înțeles tonul vocii sale și am pus totul pe seama răcelii. Trebuia să îmi dau seama! Trebuia!

- Ce-i cu tine? Și eu te iubesc, sora mea cea enervantă.

Am intrat în cameră și am îmbrățișat-o. M-a strâns îndelung și parcă nu dorea să îmi dea drumul.

- Hai, fugi, mi-a zis, ne vedem mai târziu, mi-a zâmbit.

- Norocoaso, scapi de școală, sigur nu ai nici pe dracu' și vrei să chiulești.

- Nesuferitule! a scos limba la mine, amuzată și am ieșit din cameră.

La școală, în pauză, i-am trimis un mesaj Clarissei, ca să o întreb cum se simte, dar nu mi-a răspuns. Îngrijorat, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă, după ore, a fost să o caut. Am bătut la ușă, în zadar, căci de dincolo de ușă nu am primit niciun răspuns. Poate doarme, mi-am zis, și am intrat pe vârfuri, ca să nu o trezesc. Patul era gol, puțin deranjat, și nici urmă de Clarissa.

M-am gândit că e în baie, așa că am bătut ușor în ușă, strigând-o:

- Clarissa, îți e rău? Ești în baie?

Nu am primit niciun răspuns. Am ascultat câteva secunde, cu urechile alerte, însă din baie, nu se auzea niciun zgomot.

Un sentiment ciudat de teamă mi-a străfulgerat inima. Nesigur, am deschis ușa, doar că nimeni și nimic în viața aceasta nu te pregătește pentru o asemenea scenă. Cum ar putea? Prin ce forță omenească ai putea fi pregătit pentru așa ceva???

Câteva secunde, infime am rămas blocat în ușă.

Nu știu dacă mai respiram, am simțit doar cum inima a stat în loc câteva clipe. Încă am senzația că o parte din mine, a murit în acea zi, și că niciodată, dar niciodată nu va fi mai nimic la fel.

Nu știu cât timp a durat până am reușit să mă mișc, știu doar că m-am repezit să îi ridic trupul ce părea inert, încercând să o țin în viață, în timp ce urlam din toți rărunchii la tata să vină.

Trebuia să îi susțin trupul firav, să nu îi dau drumul, ca ea să aibă aer, să respire. Știam asta. Trebuia! Era suspendată în aer, cu o frânghie în jurul gâtului și eu, eu trebuia să o salvez. Trebuia! Trebuia!