Toxic

Capitolul 8

Mulțumiri

Mulțumesc frumos pentru tot feedbackul acordat. Nu mă așteptam să prindă această poveste, într-un timp atât de scurt.

Asta mă motivează să nu renunț și să devin mai bună, cu fiecare capitol.

Pupici și îmbrățișări, cu drag, Evelyn.

Capitolul 8

Există un timp pentru toate. Timp să privești cerul înstelat, timp să admiri răsăritul soarelui, timp să iubești. Dar, dacă în tot acest ,,timp" ne pierdem în propriile griji și gânduri și uităm de noi, de iubire, de simplul și firescul a trăi? E o lume întreagă afară de explorat pe care îmi doresc să o descopăr.

Stomacul mi se joacă în pași uriași de elefant. Ar trebui să fie fluturi, dar felul în care se joacă îmi dă senzația că nu este doar ceva minor. Insesizabil. Marco...mă gândesc încontinuu la el și dorul mă copleșește când ar trebui să nu simt nimic.

– Ale, ai auzit ceva din tot ce ți-am spus până acum?

Paty sporovăiește de ceva timp, cuvintele ei au ajuns pe jumătate la
mine.

– Scuze, gândul îmi e aiurea.

– Aiurea? Gândul tău nu e hai-hui, știm prea bine unde este. La MAR—CO.

– E atât de vizibil?

– Ești îndrăgostită lulea. Oricine te cunoaște mai bine știe că arăți
altfel.

– Dar, cum? Nici nu îl cunosc de foarte mult timp, nu știu nimic
despre el. Nu poate fi vorba de iubire, nu?

Mergem pe strada pietruită, către casa mea, pentru a întocmi un proiect. Desigur, vrem doar să bârfim, să mâncăm pizza și să ne uităm
la filme.

— Dragostea nu se poate explica științific, o fi ceva chimie, zic unii, dar cred că e vorba de ceva mult prea complex ce ne depășește rațiunea.

– Îl iubești pe Julio?

– Nu știu dacă e iubire, dar este atracție. În plus, am doar 17 ani, iubirea este un concept prea mare pentru mine.

– Crezi că și la mine e doar atracție?

– Orice ar fi, trăiește din plin tot ceea ce simți. Avem o viață, amore, nu o irosi cu regrete și gânduri alambicate. Și nu, nu te uita la mine așa.

– Așa cum?

– Cu privirea aia de curcă plouată. De cățeluș aruncat în stradă...Luptă, Ale, luptă pentru visurile tale. Nu e totul pierdut.

– Ce pot face?

– Nu știu...revoltă-te, fugi în lume. Orice.

De ce am senzația că tata m-ar urmări până la capătul lumii? Poate pentru că pasărea obișnuită în colivie, nu este conștientă de aripile sale? Nu știe că poate zbura atât de departe, atât de sus, pentru că tot ce a văzut au fost niște gratii de fier.

– Orice...o să mă urc pe o barcă și o să plutesc în larg, doar, doar oi ajunge undeva.

– Există soluții mai bune decât să devii Popeye Marinarul.

– Care ar fi acelea?

– Nu știu încă, dar mă voi gândi, ok? Nu te las singură în asta.

Mă strânge tare de mână, oferindu-mi un zâmbet încrezător. Optimismul ei a fost mereu revigorant pentru mine, o rază de soare printre nori plumburii.
E îmbrăcată chic, mereu la modă, cu o bluză albaștri ce lasă la vedere puțin din buric, jeanși albi cu talie joasă și
platforme nude. Părul arămiu se plimbă în onduleuri pe umeri, și are o atitudine degajată. E puțin mai înaltă ca mine, ea are șolduri generoase, eu plusez cu bustul.

Port o rochie crem cu mâneci evazate, deasupra de genunchi și pantofi negri cu un toc pătrat infim. Părul meu negru e strâns într-o coadă, n-am pic de machiaj, deși mama mereu îmi spune că n-am nevoie.

Ne luăm la revedere, Paty stă două străzi mai jos de noi, și pășesc nesigură în curte. Florile răspândesc o aromă suavă și verdele gazonului completează decorul. Intru în casă, o muzică de jazz, se aude din living -preferata tatei și mama mă întâmpină în prag.

– Cum a fost ziua ta?

– Bine, mamă.

– Tatăl tău te așteaptă în birou.

Înghit în sec, inima se descătușează și începe să bată haotic.

– Bună, draga mea, ia loc, te rog.

Mă invită protocolar să iau loc în fotoliul din fața biroului său de
parcă aș fi un partener de afaceri. Omul acesta mă intimidează, îmi
pare un străin, nu tatăl meu.

– Bună, tata. S-a întâmplat ceva?

– Trebuie să se întâmple ceva ca să pot vorbi cu fiica mea?

Dau din cap a negare. Îmi simt gura uscată, și gâtul încovoiat, lipsit de
cuvinte.

– Ești lumina ochilor mei, cel mai de preț dar. În curând, te vei căsători, și îți vei întemeia propria ta familie.

– Și dacă nu vreau asta?

– Cum? Cum să nu vrei? întreabă dur, și stropi reci de sudoare se ivesc pe șira spinării.

– Nu vreau să mă căsătoresc cu un străin. Vreau să merg la universitate, vreau să...

– Vrei să ce...? mă întrerupe el, tăios. Să studiezi? Nu ai nevoie de
studii.

– Dacă nu am nevoie de studii, nu am nevoie nici de un soț.

– Alessia Cynthia D'Angelo, ce vrei tu nu se poate îndeplini, trebuie să
faci ceea ce este corect și bine pentru familia ta.

– Dar, nu este corect și pentru mine, tată, am vise, vreau mai multe pentru mine. Vreau să călătoresc, să fiu liberă...să studiez.

– Auzi, ce prostii, cine îți bagă asemenea tâmpenii în cap? Pentru ce ai nevoie de studii? Pentru ce? Când tu trebuie să ai grijă de familia ta?

– Pentru a avea banii mei. O carieră. Pot gândi pentru mine, nu am nevoie de influența nimănui.

– Banii tăi. Banii tăi, repetă agresiv, Dumnezeule mare! Nu îți lipsește
nimic și nu îți va lipsi niciodată nimic! Nu ai nevoie de bani.

– Aceia sunt banii tăi, nu ai mei.
Evit să spun bani murdari, dar sunt perfect conștientă că imperiul pe
care tata l-a croit, nu a fost construit doar prin mijloace legale.

— Ce e al meu, este și al tău, draga mea! Unde s-a mai văzut femeie
D'Angelo să lucreze?

– Lumea se schimbă, tată, evoluează, generațiile de azi nu mai seamănă cu cele de acum 50 de ani.

Ridurile i se încrețesc în jurul frunții late. Are o un semn pe obrazul drept, ușor adâncit ca urma lăsată de un cuțit. Nu vorbește despre asta, dar știu că ascunde un trecut întunecat.

– Când vei termina școala te vei mărită, și orice gând de a studia sau
munci ar trebui să îți iasă din cap.

– Dar, tată, cum să mă căsătoresc așa fără să știu nimic despre el? Sunt
prea tânără.

– Ai vârstă perfectă și știu totul despre Ignazio. Este un băiat bun, dintr-o familie prestigioasă, ce-ți dorești mai mult?
Libertate, iubire îmi stă pe vârful limbii...

– Nu este suficient...

– Nu? Alessia auzi ce spui? Nu este suficient? Ai bani, vei avea un soț respectabil, familia aproape, un loc de vază în societate și nu este suficient.

Ați putea crede că sunt nerecunoscătoare, că nu apreciez ce am, că atâtea femei se nasc și trăiesc în sărăcie, sau au parte de soți violenți. Sunt recunoscătoare pentru familia mea, pentru tot ce mi-a oferit, dar tot ce vreau este să nu îmi frângă aripile acum. Nu, acum.

– Sunt recunoscătoare, mi-ai oferit atâtea, nu am cerut niciodată nimic.
Cer prea multe să îmi urmez singurul vis?

– Nu poți avea și familie și carieră.

– Atunci nu mă obliga să mă căsătoresc atât de tânără.

– Mama ta era căsătorită la 18 ani. La 19 ani, te-a avut pe tine.

– Vremurile s-au schimbat.

– Nu cred că vremurile, ci oamenii se schimbă. Cred că schimbarea e bună. Nu tot ce zboară se mănâncă, uneori te mănâncă ei pe tine. Uite-mă nu am facultate, m-am însurat la 19 ani și am construit un imperiu.

– Nu vreau să construiesc un imperiu, tată. Nu sunt ca tine, suntem construiți diferiți. Eu vreau lucruri banale. Nesemnificative.

– Suntem mai asemănători decât crezi. Ai acea încăpățânare pe care o
am și eu. Uită-te la tine, te lupți cu propriile arme să mă convingi că
drumul pe care vrei să îl urmezi e bun.

– Un copil trebuie lăsat să se convingă el însuși că drumul ales e cel corect, altfel cum va evolua, cum se va maturiza?

– Vreau ce e mai bun pentru tine, prințesa mea!

– Știu, tată!
Știu asta, sunt lumina ochilor săi și poate dacă aș privi prin ochii lui,
aș vedea lumea altfel?

– Vreau doar să urmez o facultate, atât, continui eu.

Dacă nu îmi pot alege soțul, măcar asta. Am învățat arta negocierii de
la el.

– E atât de important pentru tine, Ale?

– Toate colegele mele vor merge, mint eu, inclusiv Patricia.

– Bine, mă voi gândi la asta, voi discuta și cu Ignazio și te voi anunța.

Îmi scăpă un chițăit de fericire și sar din fotoliu, ocolind biroul, fix în brațele lui.

– Mulțumesc, tată!

Mirosul îi e inconfundabil, mirosul copilăriei mele: săpun, trabuc și
whisky.

– Nu spun că voi accepta, dar mă voi gândi la acest lucru. Acum fugi în camera ta, spune îndepărtându-mă din brațele lui.

Ies entuziasmată din birou, cu gândul că poate o minune se va întâmpla. Nu pot cere absolutul, realizez că nu îl pot avea și pe Marco și tot entuziasmul îmi dispare.