Toxic

Capitolul 18

Playlist- Libianca- People

Alessia-prezent

Nu pot să dorm, noaptea se anunță mult prea plină de gânduri negre și tot ce pot să fac este să privesc tavanul, absentă, ca un trup lipsit de viață. Îmi e dor de Marco mai mult ca oricând și nu știu cum să completez acest spațiu gol din inimă în lipsa lui.

Nu ne-am mai văzut de la petrecerea Patricei, când a plecat în miez de noapte. Nici măcar nu mi-a scris. Nici măcar nu îi pasă câtuși de puțin de mine.

Întunericul din cameră e străbătut de un licăr de lumină. Întind grăbită mâinile către telefon și mijesc ochii ca să pot citi mesajul.

Îl recitesc din nou, cu inima strânsă, care prea tare bate.

Vreau să te văd, îmi scrie Marco.

Nu ar trebui să îi răspund, nu ar trebui nici măcar să îmi treacă prin gând să îl mai revăd și totuși am nevoie de el. Mai mult ca oricând, fiecare fibră din mine îl caută ca pe ultimă rază de speranță. Ca pe o ultimă gură de aer...și tare îmi e teamă că se va sfârși totul înainte să fii început.

Îi răspund că ne vedem pe plajă, într-o oră la locul nostru.

Mă strecor din casă, îmbrăcată într-un trening negru, și sper ca nimeni să nu mă vadă. Nu am nicio scuză că mă strecor noaptea, singură, din casă, când ar trebui să dorm.

Fiecare pas e parcă de Sisif, simt că nu mai ajung odată pe plajă, în locul în care obișnuiesc să înot. Valurile apei sunt ușor agitate, și mă-ntâmpină cu întunecimea lor. E o noapte cu prea puține stele, care își etalează strălucirea printre norii amenințători de furtună. Se războiesc în mine emoțiile, cresc și credc cu fiecare pas pe care îl fac.

Când mă apropii, îi zăresc silueta, o umbră pierdută pe imensitatea nisipului, contopindu-se cu acesta. Inima, blestemată fie ea e pregătită să își ia zborul. Aș alerga acum în brațele lui, să-l strâng tare și să îi spun cât mi-a fost de dor, mi-e teamă că nu am niciun drept să fac asta. Îmi e teamă că el nici măcar nu mai simte asta pentru mine.

– Alessia...murmură el.
Deschid gura, și reușesc să‐i spun abia  șoptit numele.

Mă așez pe nisip, lângă el. Încleștată, parcă nu pot schița niciun gest. Stăm unul lângă celălalt ca doi străini și nu știu când s-a întâmplat asta? Când ne-am pierdut pe drumul pe care amândoi am promis să mergem? Sau nu ne-am promis și a fost totul doar o iluzie prostească?

Inima îmi spune să sar în brațele lui, și să îl sărut până voi potoli dorul acesta imens. Nu o fac! Stau ca o statuie incapabilă să reacționez.

– Ești bine?

– Cum crezi că mă simt după tot ce s-a întâmplat între noi doi, și mai ales după ce a apărut și știi tu cine...

– Îmi pare rău pentru tot, Alessia!

– Observ...ai fugit în acea seară, la petrecerea Patriciei.

– Și ce era să fac, Alessia, spune-mi, să vin să mă bat cu el sau ce? Îi ești promisă și fie că vrei, fie că nu vrei te vei căsători cu el.

Tonul lui e încordat, acuzator și are toate motivele să îmi vorbească așa.

– Așa ușor ai renunțat la mine? întreb cu voce sugrumată.

– Nu, nu am renunțat, dar ce vrei să fac, Alessia? Să te răpesc, să mă războiesc cu Ignazio Conti, care are o armată la picioarele lui, spune-mi? Tu trebuie să îmi spui ce ai de gând să faci...Tu ești cea care se căsătorește nu eu, încheie aproape urlând la mine, iar eu nu știu cum să controlez toată frustrarea din mine.