Toxic

Capitolul 40

Alessia

Playlist: The Motans- La nesfârșit

Amintirile acelei zile fatidice încă îmi bântuie nopțile și mă forțează să mă trezesc într-un lac de sudoare.
Primele secunde, orbecăi prin pat, țipând și ferindu-mă de Marco care se repede către mine. Îi zăresc ochii intenși, ca a unui animal de pradă, gata să mă sfâșie. Îmi ia alte câteva secunde să realizez că sunt în camera mea, în siguranță și că nimeni nu încearcă să îmi facă rău.

Că Marco e departe, mort și că nu îmi va face rău niciodată.

L-am pierdut pe Ignazio și asta mă omoară zi de zi. L-am pierdut și nu îmi imaginam că o să doară, că îmi va lipsi, că voi fi PIERDUTĂ fără el.

Câteva zile, după ce ne-am despărțit la spital, m-am plimbat haotic prin casă. Eram un zombie umblător, care se baricadase în casă, departe de toată lumea. Și așa a trecut o lună, deși sunt sigură că i-am simțit durata cu măsura unui an. Agonizant s-a dovedit a fi tot acest timp, în care gândurile mele se învârteau în gol, fără să ajungă undeva.

A trecut o lună de când nu l-am mai văzut pe Ignazio. A refuzat să mă vadă, să îmi răspundă la mesaje sau pur și simplu când îl sunam, intra robotul, până când am renunțat și eu să mai bat la o ușă închisă.

Ignazio lăsase în urmă multe amintiri, lacrimi și-n lungile nopți albe, gândul îmi fugea doar la el. Poate am fi fost fericiți. Poate am fi reușit să reparăm lucrurile defecte dintre noi și să strălucim. Îmi lipsea, așa cum nu crezusem că îmi va lipsi vreodată.
Cel pe care îl urâsem din prima clipă în care îl văzusem, ajunsese să dețină monopolul sufletului și gândurilor mele.

În lungile și agonizantele nopți nedormite, avusesem suficient timp să pun cap la cap toate piesele de puzzle, și să realizez că Ignazio fusese singura constantă reală din viața mea.

Era prea târziu pentru regrete, pentru alte șanse, pentru un viitor în doi. Îl rănisem profund, se iscaseră munți și deșerturi între noi, și nu am mai fi găsit cu niciun chip calea către noi doi. Sau am fi găsit? Aceste gânduri rulau ca un film prost pe fundalul ființei mele și aveam impresia că sunt pe cale să îmi pierd rațiunea.

Trebuia să fac ceva, altfel aveam să înnebunesc. Trebuia să vorbesc cu el. Avea să mă asculte fie că vrea sau nu, deși o mică voce din mine, îmi spunea că Ignazio nu va dori să mă vadă, barem să mă și asculte.

–Spune-i lui Carlo să pregătească mașina, i-am ordonat eu Carlottei, una dintre servitoare.

Giovanni ,,dispăruse",  plătise un preț mult prea mare pentru complicitatea și loialitatea lui față de mine și asta îmi întuneca sufletul. Eram întinată până în măduva oaselor și a sufletului de moartea lui. Eram pierdută! Cu un picior în iad, gata să ard pentru păcatele mele.

Drumul cu mașina până la casa lui Ignazio l-am străbătut într-o agitație internă, care îmi accelera prea tare bătăile inimii. Când am ajuns în fața ușii, știu doar că îmi tremurau picioarele și simțeam că nu mai am aer. Nu știu cum am găsit forță să bat în ușă. Cu greu mi-a răspuns cineva, după ce un timp îndelungat am bătut și am apăsat soneria în același timp. De ce dracului nu îmi răspundea nimeni?

– Pentru numele lui Dumnezeu, ce arde? a izbucnit Maria, atunci când a deschis ușa. Domnișoară D'Angelo dumneavoastră erați?

– Unde e Ignazio? am întrebat agitată și fără să o salut. Trebuie să îi vorbesc.

– Domnul Ignazio nu e acasă, e plecat.

– Când se întoarce? Îl voi aștepta, am zis și am vrut să intru în casă, total neinvitată.