Lasă-mă să te iubesc

6. New York, te iubesc♥

-Dă-mi drumul, spun printre suspine și lacrimile ce se scurgeau pe obrajii mei.

Slabe șanse. Își plimbă mâinile prin zone interzise și eu nu pot să fac nimic. Mă simt neputincioasă și vulnerabilă. Oare cum se va termina asta?

-Stai calmă, vrăjitoare mică. Nici nu ști cât de excitat sunt acum. Dar în curând...când voi intra în tine, mă vei venera..

De ce mi se întâmplă numai mie necazuri? Am făcut ceva greșit și eu nu știu? Mă săruta forțat, atingându-mi cu limba buzele ce le țineam strânse într-o linie fermă și încerc să îmi întorc capul. Suspin și plâng. Totul în jur este negru și nu din cauza că îmi țin ochii închiși. Ne aflăm după un perete, unde nimeni nu ne poate vedea. De ce nu am rămas cu Sam? Sunt o așa proastă.

-A zis să o lași în pace, sună o voce răgușită în dreapta noastră, dar nu mai durează mult tortura, pentru că posesorul îl înlătură pe agresor, punându-l la pământ.

Maioul meu dispăruse, bretelele sutienului mi se desfăcuse și șlițul de la pantaloni desfăcut. Mâinile îmi căzuse pe lângă corpul ce se sprijinea de perete. M-am acoperit cu mâinile și am început să îmi caut haina pe jos. Când am găsit-o, am îmbrăcat-o repede și m-am aranjat puțin. Părul îmi stătea în toate direcțiile, iar machiajul bănuiesc că mi se întinsese.

Eroul și animalul sălbatic își împărțeau pumni și picioare. Dar câștigătorul s-a dovedit a fi Salvatorul. Amândoi sunt întinși pe jos, iar tipul care m-a salvat nu se mai oprește. Parcă vrea să îl omoară.

Cu toată forța mea, l-am apucat de braț și l-am tras după mine. Respiră greu și pare obosit. În tot acest întuneric nu am putut să îi văd chipul, dar îmi dădeam seama că arată bine. Mușchii îi zvâcnesc sub atingerea mea, dar după puțin timp a început să se calmeze și să respire normal. Mi-a luat mâna într-a lui și m-a dus în baia fetelor.

Lumina din baie mă orbește. Sau poate că sunt de vină paietele de pe rochiile fetelor ce se aranjau în oglinda mare. Mi-am ridicat privirea când am ajuns în dreptul unei chiuvete și am întâlnit o pereche de ochii albaștri ce mă privesc îngrijorați. Maxilarul îi este încordat iar buzele întredeschise. Părul negru și mătăsos îi era acum răvășit, dar cu siguranță înainte de luptă era aranjat minuțios. Poartă un tricou alb simplu, un sacou vernil pe deasupra și niște blugi. Este cu mult mai înalt decât mine. Și-a pus mâinile pe umerii mei și m-a analizat din cap până în picioare.

-Ești bine? mă întreabă cu vocea sa groasă iar eu aprob din cap afirmativ.

Am început să plâng din nou, deși mă oprisem iar fetele se uitau ciudat la noi. Mi-a luat fața în palmele sale mari și fine, și m-a tras într-o îmbrățișare menită să mă calmeze. I-am înconjurat talia cu mainile tremurânde. Îi pot simții încordarea și mâinile ce mă mângâie pe spate. Chiar dacă este un necunoscut, care m-a salvat, a reușit să îmi oprească plânsul, spunându-mi cuvinte dulci și încurajatoare.

-Gata, sunt aici, totul e în regulă, îmi șoptește la ureche și deja simt cum vocea sa mă înfioară.

Ne-am despărțit cu greu din îmbrățișare și m-am uitat in oglindă. Arăt precum o stafie: machiaj întins de la atâta plâns, ochii roșii și buze umflate. M-am întors spre el încrucișându-mi brațele sub sâni și i-am zâmbit dulce. El a scos o batistă, a udat-o puțin și a început să îmi curețe fața. Ce gentleman. Rar mai întâlnești astfel de bărbați. Sunt ca o rasă pe cale de dispariție. A început și el să îmi rânjească când mi-a văzut zâmbetul ce îmi acoperise fața.

-Zâmbește mereu. Ești așa frumoasă când o faci. Parcă ai fi un înger blond.... îmi spune în timp ce mă curăță.

După ce a terminat, am izbutit să îi mulțumesc pentru tot. El s-a oferit să mă ducă acasă și să luăm prânzul mâine. Masa a rămas valabilă și a hotărât să îmi arate orașul, după ce i-am povestit câte ceva despre mine. Am înțeles că se numește Marc Peters și este director executiv la General Motors. Nu pare un tânăr afemeiat, îngâmfat, egoist. Este mult mai serios și pare că are aproximativ 28 de ani.