Lasă-mă să te iubesc

22. I don't leave you

Ignor cu desăvârșire privirile uimite și încep să mă zbat chiar dacă sunt ținută de două gorile uriașe. Cumva, una a dintre ele reușește să mă urce pe umărul lui, precum un sac de cartofi, și să mă scoată din salon. Dar nimeni nu mă poate ține departe de el. Știu că pot să îi fac rău copilului meu prin simplul fapt că vreau să scap de urangutan. Numai când știu că se zbate între viață și moarte, că este singur, mă încăpățânez și mai tare să îi fiu alături.

Lovesc cu pumnii în spatele masiv, însă știu că îmi consum energia degeaba, așa că mă liniștesc și aștept să văd unde mă duce. Părul îmi cade precum o copertină pe față și mă împiedică să văd ceva. Dar aud, în schimb, câteva voci și uși ce se deschid.

-Du-o într-un salon și bagă-i niște calmante, ai grijă că e însărcinată, spune doctorul și mai că îmi vine să îi dau o palmă.

Doctorul ăsta chiar nu știe să păstreze un secret. Mai bine striga în gura mare că sunt gravidă și totul se rezolva. Nu mă mai chinuiam cum să le dau tuturor vestea. Are o atitudine ce mă scoate din pepeni uneori.

Dar nici eu nu mă las. Reușesc să îl enervez pe asistent și mă lasă jos. Îi dau un genunchi acolo unde doare cel mai tare și îmi dau părul pe spate, mândră de reușita mea.

-Nimeni și nimic nu mă ține departe de el, să îți intre bine în cap.

De data asta apare Samantha cu Eden ce mă fac să oftez. Numai din priviri primesc acum morală, dar să văd cum o să fie când rămân singură cu ea. Bănuiesc că nici doctorul nu o să mă mai poată scăpa de ea atunci.

-Linda, spune cu o voce joasă. O ducem noi în salon, anunță aceasta3 asistentul, iar Eden mă ia în brațe.

Când în sfârșit sunt lăsată jos, îmi vine să urlu și să mă teleportez până în salonul cu pricina. Dar imediat o stare de lesin mă cuprinde și mă așez singură pe patul de spital, ce se află în camera mult prea luminată pentru ochii mei extrem de obosiți.

Sam se așează lângă mine pe pat și începe să îmi mângâie fața. La fel ca și mine, și ea oftează și îi mai scapă câteva suspine. Nici uneia dintre noi nu îi face bine stresul sau supărarea. Dar nici nu pot să fiu indiferentă situație. L-am lăsat acolo, singur și neputincios, cu acei doctori ce încearcă să îl salveze. Parcă nici nu am stare. Vrea să îl văd, dar să fie mai bine ca dată trecută. Să își deschidă ochii și să îmi zică că îi era dor de mine.

-Ce ai în cap Lin? mă întreabă Sam și deschid ochii.

De la atâta plâns nici nu mai văd bine. Am ochii obosiți și privesc în ceață, fapt ce mă obligă să clipesc des de câteva ori și să îmi mai șterg lacrimile.

-Are numai prostii! răspunde Eden în locul meu. Uite ce face prin spital. Știe că starea nu îi permite și totuși forțează mâna.

Din cuvintele sale reiese faptul că știe ce am pățit. Când îl privesc, îl văd mai încruntat ca niciodată, încă un motiv ce îmi dă de înțeles asta. Îl privesc mirată întrebându-l din priviri dacă știe, iar el afirmă cu o simplă înclinare a capului.

-Și te pune și pe tine și copilul nostru în pericol. Asta este ultimul lucru pe care îl vreau. Lin, oricât de mult țin la tine, să ști că nu te las să ne distrugi și nouă starea de spirit.

-Eden! spune șocată Sam. Cum îți permiți? Este sora mea și vreau să sufăr cu ea. Iar dacă tu nu ești de acord, eu tot cu ea rămân.

-Auzi, tu niciodată nu ai ținut cont de părerea mea, deci, de ce să îmi mai răcesc gura degeaba?