Capitolul 22: Lacrimi la telefon

1.7K 167 65
                                    


De îndată ce Chrisyopher și noua lui prietenă se îndepărtară, Alice își auzi numele rostit de o voce masculină. Deși ar fi trebuit să se întoarcă de îndată în acea direcție și să vadă cine o strigă, ea rămase nemișcată. Privirea ei încă rămase în locul unde cei doi se întâlniseră și plecaseră spre... cine știe unde. Nu se putea mișca, nu putea respira cum trebuie și nici nu putea gândi coerent. Suprinderea imensă și șocul ce fusese produse de cele văzute îi înghețase până și sângele în vene și o lăsaseră asemeni unei păpuși de cârpe, goală pe dinăuntru și lipsită de reacții.

O mână o atinse pe umăr și se trezi privind un chip de om. Ochii ei trecură peste fiecare trăsătură în parte, de la părul șaten la pielea măslinie și la buzele strâmbate de o grismă, și se oprise privind fix un punct invizibil de pe chipul lui. Nu îl putea recunoaște și nu știa cum să reacționeze. Ar fi putut să se îndepărteze, îngrijorată de un pericol spontan, dar nu avea putere nici măcar să își miște un deget. Toată energia, bucuria și fericirea ei se pierduseră din clipa în care văzuse acel chip mult iubit transformat într-o simplă față rece și dură, de nerecunoscut.

– Alice? se auzi încă o dată glasul bărbatului. Ce ai pățit? ești foarte palidă.

Chiar dacă urechile ei îl auzeau și îi recunoștea ca din depărtare tonul vocii, ea nu putea scoate nici un sunet. Ce i-ar fi putut spune unui necunoscut care îi știa numele? "Am fost respinsă de persoana pe care o iubesc cel mai mult"? Nimeni nu ar considera că modul în care reacționase ea era unul firesc, sau doar i-ar fi îngrijorat și ar fi creat zeci de situații stânjenitoare și probleme în misiunea lor.

– Mă duc după Camy, auzi o voce feminină.

Tresări și își mută de îndată privirea spre persoana aflată în dreapta bărbatului. Ceva din tonalitatea ei, poate că însăși glasul feminin, o făcuse să reacționeze astfel. Ochii ei căprui îi priveau pe cei negrii ai fetei pe care nu o recunoștea din prima clipă. De îndată ce văzu părul bogat și negru și tenul ciocolatiu, o recunoscuse. Clipi des ca să își alunge lacrimile și își plecă privirea în fața Aishei. Rămase așa două secunde, iar atunci când își ridică ochii spre ea știa că arăta altfel. Făcuse o sforțare interioară, câștigase o luptă cu lacrimile și își recâștigase controlul, iar acum arăta exact așa cum își dorea. În ochii Aishei, ea era încă palidă, dar zâmbitoare și mai voioasă.

– Sunt bine, îi spuse ea, doar puțin amețită de dimineață.

Își întoarse privirea spre bărbatul pe care îl recunoscu de îndată. Alexei, iubitul Aishei, încă o ținea de umăr, încercând să se asigure că ea nu va leșina.

– Am mâncat puțin cam mult de dimineață și m-am grăbit foarte tare, explică ea zâmbind. Nu mi-a picat prea bine.

Alexei încă o ținea de umăr, dar Alice se eliberă de îndată ce sări în brațele sorei sale. Alice făcuse acest gest din două motive. Primul era cel de a scăpa de atingerea lui Alexei, ce o simțea mai ofensatoare ca o insultă, datorată a ceea ce văzuse. Al doilea motiv era însăși atenția și grija pe care o primise de la Aisha, acesta era modul ei de a-i mulțumii.

– Mă duc în camera mea să mă întind puțin, spuse ea de îndată ce se depărtă.

O sărută pe Aisha pe un obraz și îi făcu semn cu capul lui Alexei. Cei doi o urmăriră cu privirea în timp ce ea intră în lift și urcă spre etajul la care era camera ei.

De îndată ce ușile de metal se închiseseră, iar o barieră, un scut, se pusese între ea și sora ei, simții apăsarea. O durere puternică de inimă o cuprinse și o făcuse să se clatine pe picioare. Poate că într-adevăr îi fusese rău de dimineață și de aceea reacționa astfel la evenimentele recente, sau poate că pur și simplu fusese prea mult de îndurat dintr-o dată.

Puterea celor trei fecioare (Întrând în lumea vârcolacilor, Volumul III)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum