Elizabeth

Intâlnirea cu regele

                                     Aprilie 1464, Northamptonshire

Tatăl meu este sir Richard Woodville, nobil, baron Rivers și cavaler englez. Mama mea, Jacquetta, își are rădăcinile din ducii de Burgundia, s-a născut în ducatul de Luxemburg și a crescut în mărețele castele pe care familia ei le deținea în nordul Franței iar apoi în palatul din Hôtel de Bourdon, chiar lângă Luvru. E fiica cea mare a contelui de St. Pol și ducesă de Bedford prin căsătorie cu primul ei soț, duce regal în propriul nume și odată regent al Franței. La moartea sa, mama a venit înapoi, drept văduvă în serviciul Angliei, tărâmul soțului ei și în fața regelui pe care l-am slujit cu toții de curând, regele nostru de drept: Henric al VI-lea.

Căsătoria părinților mei e bine cunoscută. La acel moment, tatăl meu era numai un umil scutier, un servitor din suita primului soț al mamei, bărbatul a cărui datorie era să o protejeze; ea avea atâta măreție și însemnătate — o adevărată bijuterie a Coroanei — încât nici nu trebuia să îndrăznească să îl privească. S-au căsătorit în mare taină, mânați de iubire, în ciuda mâniei curții și chiar a regelui, care i-a urmat neîndoielnic.

Sunt fiica cea mare a părinților mei; moștenesc caracterul îndrăzneț al tatălui meu englez și aspectul suplu, francez și frumos al mamei mele. Sunt și sus, sunt și jos; în sânge port moștenirea strălucitoare a măreței familii luxemburgheze și modestia legăturilor engleze ale tatălui meu, el însuși un cavaler. E o combinație stranie pentru o fată de țară, odrasla unei familii a cărei noroc și avuție s-au schimbat de-a lungul anilor, străbătute de ororile războiului, tot atât de brusc și de nebănuit ca un hoț în noapte. Acum mă aflu de partea învinsă, aflată la capătul celălalt al sorții, lipsită de toate bunurile pe care le-am agonisit întreaga mea viață.

Iar asta nădăjduiesc din inimă să se schimbe astăzi.

Astăzi, trebuie să atrag atenția unui bărbat tânăr, unui băiețandru, care se pregătește să pornească iarăși la război împotriva Casei noastre: spița Lancaster. Trebuie să mă plec într-un genunchi, să mă rog și să mă umilesc pentru cauza mea, pentru dreptatea mea; să mă afișez dinaintea lui cu tot farmecul pe care îl dețin și să îl fac să se oprească ca să mă asculte. Trebuie să fiu îndeajuns de modestă și totodată să flutur afectuos din gene, să cochetez precum o fetișcană, să mă învârt în jurul lui cu toate vrăjile de femeie pe care le știu încât să îi trezesc interesul pentru cauza mea, foarte atentă să fiu îndeajuns de încântătoare încât să îl fac să mă înțeleagă, fie chiar și din milă pură, nădăjduind cu tot mai multă încredere să îi rămân în minte într-atât de mult încât să ia măsuri în favoarea mea.

Astăzi, trebuie să atrag atenția unui băiețandru a cărui dreptate și pretenție crede că o deține cu atâta siguranță încât a îndrăznit cu grosolănie să își îndrepte armata împotriva propriului văr, regele uns și regele de drept.

Astăzi am venit să întâlnesc băiatul lăudăros și plin de sine, a cărui iuțime și cruzime în război i-a atras numele de diavol. Când la Towton ai noștri au luptat împotriva lui, în câmpul aspru, rece, împăienjenit și neguros și înfricoșător de pe ogoarele distruse, băiețandrul a ucis și a despicat tot ce îi apărea în cale, precum un câine turbat iar tatăl și fratele meu, Anthony, au fost norocoși să scape cu viață din mâinile sale. Salvați ca prin minune din ghearele feroce ale morții, amândoi s-au întors acasă, cu ochii mari de spaimă și albi la față, exact ca niște viței și ne-au spus că acest bărbat e un comandant pe care Anglia nu l-a mai avut vreodată, că deși e tânăr, are tot atât de multă forță ca o bestie și tot atâta ambiție încât pare un zeu; că e atât de plin de năzuință și avuție, viguros și necruțător deopotrivă, încât nu pare să poată fi înfrânt și că atâta vreme cât el cârmuiește, noi, vrăjmașul lui, nu mai avem nici o șansă să învingem. Cauza regelui Henric e iremediabil pierdută în fața unui asemenea conducător, ce a fost martorul a douăzeci de mii de oameni răpuși. Toată nădejdea noastră, a celor rămași în urmă, de altfel jefuiți și abandonați de propriul nostru salvator, pare cu totul umbrită în fața unui asemenea oștean.