Elizabeth

Fuga spre Calais

Edward și cu mine ne trezim înconjurați de o multitudine de hârtii, care mai de care mai importante fluturându-ne prin mesele din odăi, grămezi de cereri aduse de secretari, câte o petiție sau solicitare de la sutele de persoane care trăiesc sau slujesc în gospodăria noastră; fiecare curtean dorește să i se acorde o audiență, o bucată de pământ, un favor, o dregătorie sau sprijin într-un conflict între rude. Toată lumea scrie câte o petiție în care spune că dorește un post sau o cale prin care poate să tragă biruri. Toți vor câte ceva de la rege iar unii dintre ei vin la mine pentru a se asigura că li se îndeplinesc cererile. Cu toții vin la el pentru dreptate, un conflict de moștenire sau patronaj iar costul întreținerii curții devine uimitor de mare.

— Asta înseamnă să fii rege, spune Edward, așezat pe taburetul de catifea de lângă cămin. Ca monarh al Angliei stăpânesc tot. Trebuie să mă asigur că englezii trăiesc bine sub domnia mea. Fiecare duce, conte, baron sau chiar cavaler și toți de sub ei au pământurile și titlurile pe care le au numai fiindcă i le-am oferit eu. Fiecare scutier al vreunui duce, conte, baron sau cavaler are o mică parte din ce le-am oferit stăpânilor lor. Toți arendașii, proprietarii de pământ, țăranii sau agricultorii depind de cei aflați mai sus de ei ― adică de mine. Ca rege, trebuie să ofer curs țării, trebuie să împart puterea și avuția tuturor pe care îi consider vrednici, fără să îi jignesc pe cei care nu îmi par. Am nevoie să mențin echilibrul, căci dacă lucrurile vor merge prost, la cel mai mic semn că ar fi așa, va exista cineva care va veni și va spune că nu sunt bun pentru tron și că va trebui să abdic, că pe vremea domniei lui Henric totul părea mai favorabil sau că fiul lui, Edward ar trebui să vină din exil și să cârmuiască după tatăl lui; sau chiar că George s-ar putea dovedi mai generos. (Se uită la mine cu rânjetul batjocoritor pe buze.) Sau cine știe, de undeva, dintr-o gospodărie va răsări alt moștenitor al tronului ― poate copilandrul contesei de Richmond, Margareta Beaufort ― Henric Tudor, care ar trebui să ia în primire tronul Angliei. Toată țara stă în cuvântul și sigiliul meu și numai eu pot face râurile Angliei să curgă, numai eu sunt vrednic să fac legea în tărâm, să răsplătesc și să pedepsesc după bunul plac și să îi mulțumesc pe toți cei care vin să mi se alăture, însă pe niciunul prea mult.

— Henric dădea totul pe degeaba. La curte predominau consilierii săi fără pic de experiență care acceptau darurile fără merit. Iar toți par să se comporte precum niște țărani lacomi, remarc neimpresionată. Se adună în fața ușilor ca târgoveții la târgul de Sâmbătă. Vin la tine pentru că știu deja că ești regele de drept al Angliei; toți îți cunosc moștenirea și te aclamă. Nimeni nu poate pune la îndoială dreptatea ta. Nici o moștenire al vreunui copilandru aflat peste Canal sau în Anglia nu te poate îndepărta de tron. Iar loialitatea tuturor se îndreaptă încotro le-o cer interesele!

— Câtă vreme primesc ce vor nu contează că aș fi eu sau Henric. Toți își doresc propria afacere, casă sau dregătorie, la fel de mult cum eu îmi doresc să păstrez tronul și la fel de mult precum ți-ai dorit tu reședințele de la Sheen sau Greenwich și toate dregătoriile pentru toate rubedenile tale. Eu sunt cel care are acum toată puterea în mâini iar împărțeala voi fi nevoit să o fac cu mare grijă. Tatăl meu a avut comunii și moștenirea de partea lui și a murit pentru asta. Eu însă sunt nevoit să fac mai bine. Trebuie să adun cât mai multă aristocrație de partea mea pentru a putea rezista oricărei provocări. Tatăl meu a fost învins de trucurile murdare ale Margaretei d'Anjou și ale lui Somerset, însă eu nu voi fi.

Pentru un moment mi-am simțit gâtul uscat datorită gândului. Prima mea reacție e împietrirea, căci nu știu cum e să trăiești în exil, să tragi nădejde în fiecare zi că vei reveni în locul în care credeai că Dumnezeu însuși te-a așezat și că poate, acel dușman de peste Canal va crește și într-o bună zi îmi va răpi soțul, cu la fel de multă brutalitate cum mi-au fost răpiți tatăl și fratele. Însă Anglia se confruntă cu lucruri mult mai mari decât un băiețandru fără experiență cu speranțe mici de a invada tărâmul. Nimeni dinafară nu ar îndrăzni să invadeze țara câtă vreme Edward se află aici, cu o armată aranjată și cu pairii alături de el; însă mi-e teamă că amenințarea nu va veni niciodată din exterior, ci mereu dinăuntru, ca un șarpe care se strecoară printre coastele Evei și îi otrăvește inima.