Edward

487 27 0
                                    

                                    Sfârșitul lunii Septembrie, 1470

Dorm în apartamentele regale din Turnul Londrei, înfășurată până la gât cu maldărul de pături încâlcite la picioare. Între somn și veghe pot auzi un scârțâit atât de tare încât mă face să mă trezesc în capul oaselor și să privesc spre ușă. Lemnul podelei geme sub pași repezi facându-mă să cred că soțul meu a venit după mine, dar văd bolta mică acoperită de scândurile de stejar a ușii. Soarele încă nici nu a răsărit. Mormăi ceva fără de înțeles în întunecimea nopții, împreunându-mi mâinile pe pernă și presându-mi degetele cu greutatea căpătâiului, șoptind o rugăciune. Adorm, dar sunt trezită câteva ore mai târziu de o bubuitură ca de ghiulea în ușă. Unul dintre slujitori, plin de sudoare și abia respirând, foarte tulburat, mă anunță că Warwick și trupele sale sunt la numai câteva ore distanță de noi, că rebelii au intrat deja în capitală și că ar trebui să ne pregătim de asediu, căci oștirea lui Neville este atât de mare și de furioasă încât dacă nu ne grăbim, ne va înghiți cu totul. Dau ordine turnarilor și cavaleriei să se pregătească pentru a ține piept inamicului. Îmbrăcată numai în cămașă de noapte și cu burta mare la vedere, mă întorc spre băiatul din dreapta mea și îl întreb:

— La ce distanță se află regele? Vom rezista până la sosirea lui?

El mă măsoară cu privirea fricoasă, fără curajul de a scoate o vorbă. Bâiguie ca un copil, deoarece nu și-ar fi dorit ca el să fie cel care mă vestește. 

— Spune-mi, unde este regele?!

— Alteța Sa nu vine!

— Cum adică nu vine? L-au capturat? Regele este înfrânt? Este mort?

— Regele este în viață, mă asigură, dar el nu va veni. A fugit! A fugit împreună cu fratele vostru, sir Anthony, cu fratele său, ducele de Gloucester și cu sir Hastings. Armata lordului Warwick i-au luat prin surprindere, chiar înainte să atace. Au fugit în condiții teribile, sunt exilați.

— Băieții mei? întreb cu voce atât de joasă, încât abia mă poate auzi, tulburată de lipsa numelor lor din lista fugarilor.  Ce s-a întâmplat cu băieții mei?

— Nu știu nimic despre ei, Alteță, îmi pare rău! Nu ni s-a adus vorba despre ei.

Îmi simt lacrimile foarte aproape deși îmi știam ochii scăpărând de furie și de frică.

— Adu-o pe mama mea, lady Rivers și pe prințesele de York!







Mă răsucesc pe câlcâie dintr-un colț într-altul al odăii mele de culcare. Ce se va întâmpla acum cu noi? Unde sunt scumpii mei fii? Ce s-a întâmplat cu ei? Soțul meu a fost înfrânt și a fost silit să fugă din propriul regat precum un nelegiuit. Băieții mei sunt afară, lipsiți de apărare, uzi și înfometați, călărind nebunește prin noroi și terifiați de prima experiență a bătăliei lor; asta dacă cumva, Dumnezeule, dacă nu cumva cineva i-a prins și ucis! Dacă sunt nevătămați? Poate că sunt în viață și se ascund prin păduri, speriați. Grijile nu mă lasă să sper. Dacă sunt morți, cu adevărat? Edward nu i-ar fi lăsat de izbeliște, căci dacă ar fi judecat că ar fi fost mai în siguranță cu el decât la Londra, i-ar fi luat negreșit cu el. Însă este, într-adevăr, Londra atât de sigură? Înșfac trei casete cu bijuterii, bani, porțelanuri și poruncesc să mi se aducă blănurile. Nu mă înduplec să mă opresc, nici măcar atunci când simt cum pruncul lovește continuu în pântec, cum se zvârcolește de frică cu bătăi ascuțite care mă fac să îmi pierd suflul. Pe jumătate rămasă fără energie, de durere și spaimă, mă învârt printre femeile agitate, atentă să nu uit nimic când aud scârțâitul greu al ușii odăii mici deranjându-mi urechile și brusc tresar atât de tare de spaima ca nu cumva soldații lui Warwick să mă prindă și execute, încât nu îmi dau seama că m-am ridicat pe vârfuri și că unghiile îmi sapă în lemnul mesei de scris. Chițăi precum un șoarece și îmi văd fii Grey ocolind masa de scris și cum întind brațele spre mine cu o expresie atât de bolnăvicioasă, că nu mă pot abține să nu mă agăț de ei.

ElizabethUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum