Elizabeth

În slujba regelui

                   Palatul Westminster, iarna anului 1469-1470

După ce caraghioasa paradă de reconciliere din Abația Westminster se încheie, Edward începe pregătirile pentru festivitățile de Crăciun pe care le vom sărbători la Londra — ca de fiecare dată, acestea sunt grandioase. Ceea ce refuz să accept e faptul că asta ar trebui să fie sărbătoarea care îi face pe Richard de Warwick și George de Clarence prietenii Coroanei, supuși și tovarăși neclintiți ai regelui, cavalerii care împrăștie pacea prin ținuturi și fac vrerea noastră; jucăm o pantomimă frumoasă, ca într-o piesă mască. Regele e politicos în public, zâmbește mereu cu dinții dezveliți, nu pleacă aproape niciodată fără să îl salute pe vreunul dintre ei, ca și când i-ar fi iertat de-a binelea, ca și când ar pretinde că sunt de nestrămutat. Îi invită la întâlnirile de consiliu, îi laudă ca pe niște copii, le oferă favoruri și ascultare, ca și când chiar ar avea ceva de spus, ca și când totul li s-ar datora. De bună seamă că Edward pare să își joace rolul ireproșabil. Pare că joacă într-o piesă, un actor ce interpretează personajul principal, monarhul cel vesel și bun pe care lumea îl îndrăgește pe loc. Eu însă par regina lui cea ștearsă și ursuză, îmbrăcată în haine scumpe, colorate, traversând holurile încoace și încolo ca o fantomă, cu pielea albă ca marmura și care nu își permite asemenea eforturi cum ar fi zâmbetul. Îi primește — și chiar invită — pe acești criminali și temnicieri înapoi la curte cu atâta ușurință și siguranță că fac eforturi să îmi țin gura închisă. Le zâmbește fără pic de ranchiună, le vorbește cu glas mieros, atent dar imperios, fără tragere de inimă și mă încurajează să fac la fel. Mă supun, numai de dragul fericirii și siguranței lui, să fac ce îmi cere. Numai de dragul familiei și moștenirii mele mă încumet să îi fac vrerea. Îmi exersez chiar și surâsul, îmi gândesc și cântăresc cuvintele, ca atunci când vor ajunge și ne vor însoți la cina de Crăciun, să mă comport precum ei nu ar fi ucigașii tatălui și fratelui meu, nici temnicierii soțului meu, nici vrăjmașii mei jurați — ci vărul și fratele meu din măreața și puternica dinastie York; precum niște rude cu care mă înclin într-o feudă, dar pe care le iubesc indiferent de orice altceva. Spre mulțumirea mea, în realitate, Edward nu încetează să caute momente mai prielnice ca să îl poată distruge pe șarlatanul de Warwick, să îl îngroape în toate privinețele, să îl facă să își înghită propriile vorbe. El nu a uitat toate umilințele din închisorile de la Castelul Warwick și Middleham, nici cum a fost forțat să accepte — chiar și pentru o perioadă scurtă de timp — guvernarea prin Richard sau cum oamenii și partizanii lui s-au împrăștiat ca oile pe câmp la vestea înfrângerii și capturării stăpânului lor. Jelania mea nu o dă uitării, nedreptatea făcută mie o cară mereu cu el ca pe o pălărie iar răzbunarea mi-o deține în jurul gâtului ca un șirag lung de perle. Nu e vreme de jelit, îmi spune mintea înăbușită de furie. Anglia trebuie împăcată iarăși cu sine iar dacă asta este dorința regelui, dacă revederea „vechilor" vrăjmași este ceea ce voiește, fie — asta va fi și voia mea.

Însă Warwick nu îmi va mai scăpa printre degete, nu și de data asta.

Când mă uit la mama, îmbrăcată din cap până în picioare în alb — culoarea de doliu regal al Franței —, cu boneta ei scundă lipită de părul dat pe spate, pe chipul ei brăzdat de tristețe văd cutele anilor în care a slujit la curtea celuilalt rege, spița Lancaster, și îmi aduc aminte cum însuși bietul rege Henric a nădăjduit a-și împăca nobilii, toți vrăjmași între ei, iar cu cât trăgea nădejde mai mult, cu atât tensiunile de la curte se umflau ca râurile toamna, răsfirându-se și mai tare. În lipsa unui cap încoronat voinic, regina diabolică Margareta mărșăluia ca o lupoaică prin ținuturile adânci și mâloase ale Angliei ca să își răpună vrăjmașii, preumblându-se în susul și în josul regatului să își impună vrerea, poruncind cu glasul ei subțire de privighetoare deschiderea focului, ca și când ar fi fost într-adevăr o zeiță al războiului, menită să conducă o oștire de bărbați neghiobi împotriva unei spițe ce îi va aduce pieirea. De atunci, regina nu a mai pășit pe pământ englez, ci este exilată alături de prințul ei, fiul ei, Edward de Lancaster în țara ei de baștină la o curte sărmană, unde uneltește necontenit invadarea unui regat pe care nu l-a deținut niciodată și pe care aproape că l-a prăpădit sub judecata și îndoielile ei de franțuzoaică. Chiar și ea a fost silită să își accepte iarăși inamicii, așa cum sunt eu silită acum, să privesc cum Warwick și George vor dansa dinaintea mea și vor fi distrați pe cheltuiala mea.