Elizabeth

Reconcilierea

                                                      Ianuarie 1470

Nu mă comport niciodată nepolicitos cu surorile Neville. Asta e una dintre multele dimineți în care rămân neclintită în fața lor, cu brațele întinse și privirea pierdută în ceața odăii, așteptând cu nerăbdare ca ziua să se sfârșească și să pot adormi fără să o mai văd pe vreuna din ele. Edward mi-a poruncit să le arăt favoarea mea, să le zâmbesc ca o rudă și să le învăț treburile gospodărești. Amândouă par să fi fost destinate unor soți buni și puternici iar slujirea într-o gospodărie regală s-ar putea să le ajute; cel puțin asta mi-a spus soțul să împlinesc. Mi-a pus să făgăduiesc că de îndată ce vor trece pragul odăii mele de culcare voi deveni bună, miloasă și binevoitoare cu ele. Afară e nemaipomenit de frig, norii poartă cu ei greutatea omătului înghețat și vântul viscolește cu mare putere spre ferestre, făcând sticla străvezie să zăngăne. Stăm toate strânse într-un colț, lângă foc, iar lumina aurie a lumânărilor din girandole și sfeșnice se revarsă peste chipurile vrăjmașelor ce îmi poartă mânecile și boneta conică în mâini. Niciuna nu mai pare vie de când sunt lângă mine. Au sângele scurs din obraji, transformându-și pielea în culoarea marmurei, cu buzele uscate și vineții de frig și cu privirea ce nu mai cutează să se ridice din pământ. Se simt pierdute fără formidabila lor mamă care să le poruncească sau fără tatăl lor care să le ocrotească de vreo rușine sau mustrare, prizoniere și nevoite să servească o regină vrăjmașă, la o curte plină de oameni care le evită fără să ezite, menite să se închine în fața unui rege pe care nu l-au avut în frâu niciodată și rugându-se ca șederea și schemele tatălui lor să se încheie curând.

După ce doamnele mă îmbracă, Isabel se înclină și se îndepărtează în spate, imediat după ea și mezina, Anne, amândouă urmărind cu băgare de seamă ritualurile de dimineață, nelipsitul spălat pe mâini cu apă sfințită încălzită, răsucirea părului sub bonetă și parfumarea gâtului gol cu parfumuri cu miros de flori. Așteaptă cuminți până ce totul pare să fie la locul lui iar apoi toate mă urmează în odaia fetelor. Când o iau în brațe pe Cecily, mezina neamului York de numai câteva luni, Elizabeth sare voinicește din patul ei scund și vine spre mine cu jucăriile purtate între degetele mici, trăgându-mă de poalele rochiei. Mary, cea mijlocie se mulțumește să privească din patul ce îl împarte cu sora ei mai mare, arătând cu degetul spre tot ce i se înfățișează. Vreau să mă asigur că toate trei sunt sănătoase, că mănâncă și dorm bine, că nu suferă de nimic iar doica mă îndredințează că nu puteau fi mai vesele. Vreau să le văd înainte să fiu nevoită să mă despart de cele mari, pe care le voi trimite să fie educate departe de aglomerația și obositoarea capitală, undeva la țară, în palatul meu de la Greenwich.

Când Elizabeth aleargă și aruncă jucăria pe jos, Anne Neville se apleacă ca să o ridice. Îi face o reverență scurtă prințesei și sub privirea mea sfredelitoare, cu un zâmbet înghețat pe față, se apleacă și i-o dă înapoi. Niciuna nu îndrăznește să se apropie de mine fără să cer, nici să vorbească fără să fie întrebate. E precum lângă mine ar fi prins viața două statui tinere și frumoase, însă pe care am ajuns să le detest. Se întorc spre firida ferestrei, blocând lumina, umăr la umăr, cu mâinile ascunse printre faldurile grele ale rochiei, tremurând ca niște oi. Cu fiecare zi încerc să le vorbesc din ce în ce mai puțin. Mă comport ca și când ele nu ar exista, ca și când nimeni nu s-ar afla în spatele meu, ca și când nu aș avea spre cine să îmi întorc privirea.

În fiecare dimineață, înainte de micul dejun ne strângem cu toatele la capela doamnei ca să ne rugăm. Cu rozariurile în mâini, fiecare își ocupă scăunașul iar datorită ordinii de precădere, cele două poame Neville sunt, și aici, nevoite să rămână în spatele meu, în tăcere și frică deplină. Uneori mă străduiesc să fiu bună cu ele, încercând să le învăț și să le sfătuiesc, Dumnezeu știe că o fac, dar există o parte din mine care nu se poate împăca cu o simplă consolare de război. De fiecare dată când apele se limpezesc, expresiile fetelor, chicotul și prezența lor îmi stârnesc iarăși focul mâniei. Apoi, brusc îmi aduc aminte: am pierdut un tată și un frate! Și-au pierdut viețile datorită acestui neam de pungași ce cutează să facă dreptate într-un regat peste care nu stăpânesc, să pricinuiască un război care nu există și să ucidă doi bărbați nevinovați de vreun păcat toata viața lor.