Elizabeth

Henric al VII-lea

O victorie incredibilă. Dumnezeule, o victorie nemaipomenită pentru noi, rămășițele Casei de York. Coroana de aur încrestată cu pietre se rostogolește sub un tufiș de păducel, între prăzile din câmp și pe care sir William Stanley o recuperează cu vitejie și precum ar cânta un cor de îngeri între leșurile despicate din câmp, ea ajunge pe creștetul lui, cel proclamat rege al Angliei. După tirănia lui Richard, balaurul s-a strecurat pe la spatele lui și l-a înjunghiat, lasăndu-l fără suflare. Henric Tudor a învins, iar propria-mi nădejde s-a îndeplinit: fiica mea va deveni regină. E dureros să văd capul împodibit cu diamante, altul decât al soțului sau fiilor mei, toți morți acum, însă mă îmbărbătez și-mi înghit propria suferința pentru a schița o mică bucurie. Am răzbit, războiul a luat sfârșit, iar acum fiica mea cea mare, care își așteaptă cavalerul, la Sheriff Hutton, va deveni prima doamnă a regatului pe care chiar eu l-am condus odată. Roata norocului este în favoarea noastră acum. Poporul îl primește cu aplauze iar oamenii îl aclamă cu duioșie, precum ar fi un înger trimis din Cer, prin Harul lui Dumnezeu, întruchiparea păcii și a avuției. Copiii mei, scumpii mei copii au fost răzbunați, sufletele lor se pot odihni acum. Trupul lui Richard a fost găsit sub o grămadă de morți, a fost dezbrăcat gol, fără ca ceva să fie ascuns, a fost aruncat pe șaua unui cal, legat de gât precum ar fi spânzurat și tras prin pământul mizer. Soarta unui tiran și trădător, gândesc pentru mine, căci acum îmi simt lacrimile în gât, atunci când mă gândesc că a putut chiar și cumpăni cum să-mi ucidă prinții, să-i îndepărteze pe băieții propriului său frate și să-i dezonoreze soția, o regină unsă. Trupul lui spintecat, cu răni adânci, care nu mai sângerează, a fost afișat la biserica colegială St. Mary la Newark. Trupul regelui a fost îngropat fără ceremonie, în mod indiferent, într-un mormânt sălbatic și prăbușit, mult prea mic pentru un cap încoronat, fie și el un uzurpator.

La numai câteva ore de la victoria de la Bosworth, Henric Tudor trimite la Sheriff Hutton după Edward, contele de Warwick și Elizabeth a mea. Iar ea se bucură, se bucură atât de tare pentru victoria lui, pentru victoria ei. Atât de tare încât strigă de bucurie și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru îndurare, căci știe că tatăl ei și-ar fi dorit asta, iar dorința lui s-a înfăptuit, porunca lui este lege pentru noi, chiar și după moarte.

Procesiunea fiicei mele e una modestă, nu e destinată unei regine care încă nu a fost unsă, ci a unei mirese care și-a recăpătat speranțele pentru un viitor strălucit. O aștept la Londra, la palatul Westminster, unde am atâtea amintiri încât, uneori, îmi doresc să-mi închid ochii și să mă trezesc oriunde, absolut oriunde, însă nu aici. Acesta este locul în care mi-am petrecut tinerețea și dragostea, aici am trăit cu propriul meu preaiubit, aici au crescut copiii noștrii. Ce n-aș da ca Dumnezeu să mă trezească și să-mi spună că totul a fost un vis urât, să mă trezesc alături de iubitul meu Edward într-o dimineață de Mai, în micuța cabană de vânătoare. Însă realitatea este inimaginabil de dureroasă, căci atunci când litiera regală ajunge, chipul fiicei mele este atât de clar și de alb, părul îi este atât de arămiu la lumina primelor zile de Septembrie, încât îmi dau seama că nu visez.

Odăile ne-au fost pregătite la casa Margaretei Beaufort, Coldharbour, care se află pe malul sudic al străzii Thames, chiar în fața zidurilor orașului.

— Fiica mea! o întâmpin cu bucurie, strângând-o în brațe.

Fiicele mele cele mici, Anne și Bridget dănțuiesc în jurul ei și o întâmpină cu mare sărbătoare, țopăie de pe un picior pe altul și încearcă să-i întrerupă pe ceilalți.

— Voi înfăptui porunca mărețului meu tată, regele! îmi răspunde cu fermitate. Voi deveni soția unui rege. Voi aștepta să fiu chemată dinaintea Alteței Sale, la Westminster.