Elizabeth

York

                                                       Martie 1471

Regina Margareta împreună cu fiul și nora ei rămân blocați în port datorită vremii nimicitoare. Aliatul ei, contele Warwick pare să aștepte ca ea să invadeze Anglia și împreună să preia controlul țării. Neville pare să fie mai mult decât pregătit să o întâmpine pe regină, astfel că a fost sârguincios în privința planurilor sale. Agenții lui sunt activi pe toată lungimea coastei de est. După câte știu de la soțul meu, vărul său s-a bazat mereu pe puterea maritimă și are o flotă puternică sub conducerea bastardului din Fauconberg care patrulează canalul. I s-a permis să se dedice pirateriei în locul salariilor, primind numeroase premii, inclusiv nave spaniole și olandeze. Ajutorul Franței nu este o surprinză, căci regele Louis al XI-lea a făcut pregătiri navale pentru război cu Burgundia.

Chiar și eu îmi pot da seama că toate aceste pregătiri sunt inutile pentru o simplă primire, iar într-o după-amiază, mama vine și îmi șoptește:

— Soțul tău vine acasă.

Îmi simt obrajii înflorind de speranță.

— Ai aflat vești?! Ai primit o scrisoare?

— Nu. Sigur că nu. Dar Warwick are pregătită o armată uriașă care așteaptă să atace. Oricât de mult și-ar dori regina Margareta să se fălească cu o primire glorioasă, nimeni nu poate pune la îndoială faptul că Neville așteaptă pe cineva mult mai înfricoșător decât privirea ei aspră.

— Poate chiar își dorește o privire maiestuoasă, ridic eu din umeri, numai pe jumătate convinsă.

— Nu, soțul tău vine acasă. 

                                                     Aprilie 1471

Când mă scufund sub apele somnului după rugăciune, la orele mici ale dimineții, cuprinsă între necunoștiință și veghe, aud strigăte puternice pe partea cealaltă a fluviului. Par să fie în depărtare și am cutezat că e o altă răscoală a bărbaților din Casa de Lancaster. Mă întorc pe o parte, încercând să adorm. Dintr-un anume motiv, nu puteam. Îmi simțeam inima înmărmurită în piept. Mă ridic în picioare și privesc pe fereastră. Bărbați în armuri mărșăluiesc și aclamă roza albă de York, soarele strălucitor. Ochii îmi fug speriați prin crăpătura cu gratii și văd cum înaintează furioși. Sunt mult prea puțini pentru a putea rezista în fața armatei lui Warwick și nu au conducător. Mama și copiii dau buzna în odaia mea, treziți de urlete și glume răutăcioase despre Casa de Lancaster.

— Ce se petrece? Suntem atacați?

— Sunt bărbați din Casa de York, îi spun. Mărșăluiesc pe cealaltă parte a drumului.

Auzim ecoul bătăilor din ușa mare a abației și fetele se strâng speriate în jurul meu, trăgând insistent de poalele rochiei de noapte.

Cuprinsă de frică că Warwick va încălca sanctuarul și ne va scoate pe rând afară pentru a lăsa spița yorkistă fără un scop îmi face sângele să înghețe în vine. Privesc prin sticla mare câmpul peste care încă stă așezat întunericul, luminat de numai câteva torțe de lemn ce arată precum niște puncte înflăcărate de după gardul mic al abației. Când mă întorc, ecoul unei voci groase mă face să ciulesc urechile.