Elizabeth

Burgundia

                                                       Anglia 1466

Warwick îl îndeamnă întruna pe Edward să accepte oferta de pace al regelui francez. Stăruie, cu tot mai multă forță, ori de câte ori are ocazia să îl întâlnească, că Franța e prietenul de nădejde al Angliei, că Louis e pariul cel mai sigur și un tovarăș de nădejde; îl îndeamnă prin sfat lăudăros să accepte oferta alianței mult râvnite de tot neamul lui de Neville. La fiecare consiliul al coroanei, început sau sfârșit, în fiecare moment al său de putere, aduce vorba despre relațiile noastre cu Franța, despre comerț, despre tratative, despre o căsătorie. Călătorește la Londra cu o multitudine de partizani și soldați ce îi poartă livreaua, se plimbă prin ulițele orașului cu pompă, făcând cu mâna și oferind daruri ca să poată convinge oamenii că alianța cu Franța e în avantajul țării și regelui și că nu au de ce să se teamă. La curte se ostenește atât de tare cu asta încât mă face să cred că e mai degrabă în slujba lui Louis decât în cea a lui Edward.

De bună seamă că Louis fierbe după o alianță că Anglia; că Warwick e plătit și scăldat în daruri numai pentru a-și convinge regele să se alieze cu vrăjmașul. De teama ca nu cumva Edward să se alieze cu Philip, ajunge chiar să își ofere propriile fiice, pe cea mare, Anne de Beaujeu, fiului ducelui de Burgundia, Charles, pe cea mică mezinului familiei York, Richard, ducele de Gloucester iar pe băiatul cumnatului său i-l oferă Margaretei de York. Edward, drept un frate bun și a cărui datorie e să își căsătorească frații și surorile bine, pare interesat de ofertele sale; presupusa alianță cu ducele de Burgundia, ruda mea, o întârzie. Ambasadele din Franța vin și pleacă de la curtea engleză precum o armată în marș, fluturând din gene și măgulindu-ne regele cu laude și făgăduințe — cele mai multe dintre ele deșarte. Se înclină cu umilință, nădăjduind din inimă să obțină favoarea și să plece acasă cu premiul în gură, afișându-l dinaintea țării lor de baștină, făcând pe plac regelui care îi cinstește. Consilierii regali intră și ies pe ușile odăilor de primire ale regelui necontenit, urmați de proprii servitori iar apoi de ambasadorii ce urmează să i se înfățișeze; cântăreții se adună să își pipăie instrumentele, coriștii cântă la cină, actorii le aștern în față o piesă mască cu povestiri Biblice iar bufonii se învârt și ne distrează oaspeții.

După ce ei pleacă, Edward își logodește sora, pe Margareta, cu Peter al Portugaliei, un nepot al ducesei Isabella de Burgundia, căsătorie cu care nădăjduiește să îi câștige simpatia, care se arată atât de ofensată de interesul lui pentru Franța încât amenință să ne întoarcă spatele. Ne aflăm pe un câmp împăienjenit cu uneltiri și nădejdi mărețe. Anglia devine rapid căminul nenumăratelor bârfe și glume despre Franța. Oamenii încep să clevetească, cu tot mai multă frică ca nu cumva să li se taie limba, că Anglia va deveni condusă iarăși de francezi. Nimeni de aici nu voiește să mai audă de vechii vrăjmași; și-au aruncat bogățiile în slujba lui Edward pentru a-i izgoni definitiv; vor să fie înfrânți, nu slăviți. Toți au pierdut câte un părinte, un frate sau un văr în războiul lung și apos al francezilor. Regina Margareta d'Anjou e franțuzoaica ce a cârmuit de pe un tron englez — niciunul dintre noi nu voiește să o aducă înapoi. Dacă Henric ar ieși vreodată din captivitatea lui va reface legăturile cu Louis de dragul soției lui iar atunci tărâmul va deveni iarăși prădat și sărăcit de străini.

Timpul trece și nimic nu pare să se înfăptuiască. Își adună un consiliu format din partizanii lui și familia mea pentru a discuta politica externă. Nu pare să fie convins de vorbele lui Louis și nici de ideea de a-l căsători pe George sau pe Richard în străinătate. De bună seamă că Edward nu își dorește ca unul din frații lui — amândoi duci regali, deja bogați și îndeajuns de iubiți pentru sângele lor de York, amândoi o putere considerabilă în țară — să se căsătorească cu vreo prințesă sau ducesă străină care le poate aduce și mai multă avuție și influență. Nu dorește să devină orbi de ambiție, nici ca propriile lor soții să îi întoarcă împotriva sa și să îi amenințe tronul. Judecă că e mai bine să rămână amândoi în Anglia, sub protecția și patronajul lui, feriți de intrigi și ispite. Nu voiește să îi aibă drept vrăjmași pe continent. Și-a câștigat regatul prin vărsare de sânge. A luat coroana pe câmpul de luptă; a fost uns de însăși Dumnezeu cu sângele victoriei pe frunte — în ruptul capului nu voiește să își întoarcă spada spre unul dintre frații lui. După mai bine de o lună de dezbateri, mesagerii sunt trimiși cu mare zor în toate comitatele țării ca să împrăștie vestea că așa cum am nădăjduit, așa cum ei, poporul englez s-a rugat, Franța va rămâne vechiul nostru vrăjmaș și că Louis nu reprezintă o soluție pentru noi.