Elizabeth

Trăiască regele!

                                                         Aprilie 1483

Sărbătorim Paștele la palatul Westminster. Însă vremea este nefiresc de rece și de sumbră. Râurile sunt umflate și aproape că dau pe afară. Dar cine poate sărbători? Noi nu.

Edward prinde o răceală chiar în ultimele zile de Martie, deși era voios și zâmbitor, atât de voios încât nici unul dintre noi nu am oferit atenție. Bărbatul meu este un om puternic, dacă se îmbolnăvește se recuperează într-o săptămână.

Începe să se simtă rău și face febră, căci a venit acasă ud până la piele și s-a lăsat prins de frig, de parcă ar fi un băiețandru și își poate risca astfel viața. A doua zi devine și mai grav. Se trezește pentru puțin timp dar se întoarce înapoi în pat. Îi cercetez obrazul îmbujorat ca să mă asigur că este o boală trecătoare. Nu dă semne că ar avea molimă și nici friguri grave, dar ziua următoare se simte și mai rău. Se plânge de dureri grozave în stomac și de un val teribil de fierbințeală. După o săptămână curtea este înspăimântată iar eu trăiesc într-o frică tăcută lângă patul lui. Fizicienii nu pot face nimic. Nu știu ce anume îi provoavă dureri și febră și nici ce anume le-ar putea alina. Edward nu poate ține nimic în stomac. Vomită tot ceea ce mestecă și se luptă cu durerile precum s-ar lupta într-un război. Este grav! Dumnezeule, este atât de grav!

Toți sunt îngrijorați pentru el. Mai nou aflu că târfa Shore își petrece zilele în genunchi, rugându-se pentru bărbatul pe care-l iubește.

Îi chem iute pe toți de la curte iar ei se înșiră în odaie frumos, sprijinindu-se de pereți, de pilonii patului regelui, de masa de scris și abia lasă un loc liber spre ușă. Atunci când privesc în spatele meu îl văd pe Hastings, bărbatul a cărui idee idioată l-a adus pe rege în această poziție teribilă și spre care mă uit cu într-atât de multă scârbă încât aș putea vomita și eu.

Când toți ies din odaie pentru a-l lăsa pe rege să se odihnească, Hastings mă oprește și înclină spre mine cu duioșie:

— Îmi pare rău, Alteța voastră! Doresc sincer ca regele, lordul meu să se facă bine!  Mă voi ruga neîncetat pentru el! Voiesc din toată inima să vă pot fi de folos.

— Atunci taci precum un câine, îi poruncesc cu cruzime. Grăbește-te și spune-i târfei Shore că te poate servi pe dumneata, căci regele a terminat-o cu voi amândoi!

Mânia mea îl lasă cu gura căscată. Nu se apără, nu și când viața regelui și bunului său camarad atârnă de un fir de păr.

Ziua următoare aștept ca fizicienii să apară iar cât timp mai suntem singuri, Edward mă strigă:

— Elizabeth!

Mă duc și-l iau de mână, așezându-mă pe taburet ca să-l ascult.

— Da, dragostea mea.

— Nu mai am timp să scriu altul dar, făgăduiește-mi că îmi vei respecta legea din testamentul pe care ți l-am dat atunci când am plecat în Franța. Fiica noastră, Elizabeth, ei i-am lăsat zece mii de mărci pentru căsătorie, încredințează-mă că vei face întocmai cum te-am rugat. Am încredere în tine.

— De ce îmi spui toate astea acum?! întreb îngrozită până în străfundul inimii. Te vei face bine! Îi vei putea folosi chiar tu!

— Făgăduiește-mi că le vei respecta.

— Făgăduiesc, șovăi.