Elizabeth

Consoarta

Iar acum aștept, din nou. Aștept să aflu, să știu, așa cum întregul regat fierbe să afle, care este adevăratul rege al Angliei, adevăratul nostru monarh, omul pe care oamenii îl vor întâmpina cu urale și pe care îl vor aclama din clipa în care va păși pe poarta Londrei; cine va fi oșteanul care își va ocupa tronul, care va fi izvorul tuturor bogățiilor și favorurilor și a cărui oștire va cea fi răsplătită. Bârfele ajung târziu în Northamptonshire, care ne spun că nordul a fost îndepărtat, nu foarte departe de Hexham și că întregul câmp e plin de leșuri, că râurile au devenit roșii și că oamenii și-au abandonat gospodăriile de spaimă, că țăranii și-au zăvorit porțile și ferestrele. Ezit în prag. Vreau să știu sfârșitul, nu detaliile! Toți am crescut într-un tărâm atât de zdruncinat de sine însuși și de necruțător față de proprii semeni, încât pare că cele mai infame crime au prins viață numai prin puterea dorinței. Nu e nevoie să vezi ca să îi cunoști înfățișarea. Anglia cară în spate o succesiune lungă de bătălii care nu pare să se termine degrabă. Toată lumea care e englez a întâmpinat greutatea traiului într-o țară dezbinată, toată lumea a pierdut o rudă apropiată, un părinte care nutrește, un frate sau o soră care trebuia să își urmeze cursul în lume sau un fiu iubit care nu s-a mai întors acasă de la război. Armatele și semeșalii bâjbâie în poziție de atac, așteptând cu tot mai multă nerăbdare solda; bărbații și comandanții lor sunt epuizați și încearcă să se regrupeze, recrutând și instruind bărbații în marș. Toată lumea își amintește cum războaiele ne-au divizat țara, ne-au distrus prosperitatea, ne-au devastat câmpurile, ne-au obligat nemilos să plătim biruri, au întors frate contra frate, văr contra văr, tată contra fiu; englezii au devenit năuci și posaci față de orice străin, căci ei par să ne fi jefuit și jupuit, luându-ne încrederea și siguranța în suveranul nostru slab de minte. Anglia e încărcată cu istorisiri nefericite, cu războinici ce mor pe eșafodul propriei țări, sufocați de propria ambiție, cu femei rămase văduve ce fug pentru viața lor în sanctuar, agățându-se de altarele bisericilor, cu copiii lor rămași orfani de tată care nu pot face nimic să îndrepte situația. Norodul așteaptă un rege triumfător și avut, care va cârmui regatul cu atâta fermitate și dreptate, unul care să pună capăt tuturor patimilor, care ne va liniști și ne va mângâia și a cărui domnie ne va salva ogoarele — acum și de-a pururi.

Ajung să vorbească și despre deznodământ. Ei spun că armata regelui Edward a mărșăluit spre Hexham cu atâta dibăcie și putere încât forțele nefericite ale regelui Henric au rupt-o la goană, cerând adăpost în gospodăriile vecine sau ascunzându-se în mlaștinile reci și sângeroase ale nordului. Edmund Somerset, căpitanul forțelor Lancaster, a scăpat pe timp de noapte ca un câine nefericit, străbătând pământurile pe jos, desculț, ca un sărac și numai în cămașă de noapte. Ce câștig! Forțele armatei Lancaster au fost dirijate de însuși Henric, piosul, bietul, slabul și blajinul rege Henric, care la viața lui și în lunga și dezastruoasă lui domnie nu a participat vreodată la o bătălie reală, nici nu a văzut sau a simțit gustul masacrului, nici măcar de la depărtare, iar acum își gustă cu amărăciune înfrângerea, în armura lui lustruită de parcă fi din argint, o păpușă scumpă cu un preț pus pe capul ei. S-a retras la Castelul Whitehall, abătut și mohorât, alături de mica lui gardă de străjeri care i-a mai rămas loială, cântărind în minte unde să fugă și unde să se mai ascundă, pentru propria lui siguranță.

Soția lui, regina Margareta d'Anjou a fugit înapoi în Scoția cu scumpul ei moștenitor, prințul Edward. Este învinsă, soțul ei este învins iar cauza ei a fost zdrobită sub copitele metalice ale cailor regelui Edward. Însă acesta nu va fi sfârșitul, mă tem. De bună seamă că asta nu o va face să cedeze — va complota neobosit, plănuind și strângând bani și oaste pentru ziua în care, nădăjduiește ea, se va întoarce înapoi pe meleagurile umede ale Angliei ca să șadă iarăși pe tronul de marmură, înghețat, pe care stăruie să îl numească încă al ei. Nu se va opri până când soțul ei nu este mort, până când fiul ei nu este mort iar leii aurii de pe stindardele ei roșii nu se vor decolora și rupe — numai atunci își va pierde cauza și dreptul la tron. Dumnezeu să o binecuvânteze, ar spune mama.