Elizabeth

Ultima noapte de Mai

                                                           21 Mai 1471

Soțul meu întră în Londra pentru a treia oară, călare pe un armăsar mare și puternic, cu coroana din pietre pe cap, precum un împărat roman cuprins de glorie. Armata lui pleacă în oraș, afișează stindardele pe străzi și trâmbițele cântă revenirea Soarelui în Splendoare. Nimic nu îi trădează gloria, nimeni nu arată nici un semn care să ofere imaginea luptei pe armura-i argintie, proaspăt lustruită, în vreme ce mâna calul acoperit de un harnașament sclipitor. Londra înnebunește de bucurie să îl vadă, întreg și victorios, bărbatul care a jurat că va conduce drept și care și-a câștigat împărăția nu o dată, ci de două ori.

Însă nu el este cel care pășește primul prin poarta principală, ci fratele lui, mezinul Richard, ducele de Gloucester. Anthony îmi spune că el a jucat un rol important în bătălia de la Tewkesbury iar Edward l-a răsplătit: l-a lăsat să conducă procesiunea spre casă. Primarul și aldermanii îl primesc cu multă cinste iar părinții orașului aduc daruri din belșug și urale. Regele îi îngăduie chiar să fie însoțit de toți nobilii Angliei. Richard chiar merită a fi răsplătit, îmi spun mie însămi. În ciuda faptului că nici unul dintre membrii familiei York nu mă place, Richard este un frate și un fiu loial și muncitor. A fost alături de soțul meu în exil, l-a ajutat să strângă bani și corăbii, a luptat pentru el și nu s-a îndoit nici o clipă că v-a câștiga. În schimb, celălalt frate, trădătorul George se mulțumește să privească și să înghită toate reproșurile, precum și-ar cunoaște locul; însă eu știu că se va gudura precum un pui de ogar pe lângă rege, cerându-i întâi favoruri regale iar apoi și dregătorii cu care să își umfle averea.

În spatele lor, într-o căruță măruntă din lemn trasă de un măgar se află regina Margareta d'Anjou, legată cu lanțuri de mâini și picioare, umilită și șocată până în străfundul sufletului. E  plânsă și îndoliată după pierderea singurul ei copil, moștenitorul ei, Edward de Westminster. Cu un fiu mort și un soț captiv în Turn fără speranțe de scăpare, modul în care acționează pare să arate că recunoaște lipsa de putere și de faimă pe care a atras-o de-a lungul timpului. Oamenii Londrei ajung chiar să arunce cu noroi și pietre în ea, numind-o târfă franțuzoaică și chiar diavolul care a nădăjduit să conducă Anglia și să îi distrugă.

Tocurile mele țăcănesc pe scena de lemn ridicată în curtea Turnului Alb iar trena rochiei mele din catifea garnisită cu hermină se târâie maiestuos în urma mea. Cu mine sunt fiicele mele, Elizabeth, Mary și Cecily și micuțul Edward, pe care îl port mereu îm brațe. Mama se apropie de noi și își ridică privirea cu fală spre cer, parcă mulțumindu-i Domnului că tabăra de York este cea învingătoare și că familia ei a ieșit, pentru a nu știu câta oară în tabăra câștigătoare.

Minunat înveșmântat, cu armura smălțuită și cu diadema cu pietre prețioase peste coif, Edward face cu mâna de pe spinarea unuia dintre cei mai buni armăsari ai săi. Trâmbițele roșii sună în adierea ce ridică stindardele Casei de York. El descalecă, trecând pe lângă Anthony care rămâne în fruntea gărzii lui la poalele scărilor scenei, vine spre mine cu repeziciune, scoțându-și coiful și sărutându-mă cu tandrețe iar acest gest îndrăzneț provoacă ropote de aplauze ce răsună din palmele oamenilor înveșmântați în albastru și purpuriu, ca și când s-ar fi adunat pentru un turnir. 

— Ai venit, îi șoptesc cu glas stins de bucurie. Te-ai întors!

— Am venit și nu voi mai pleca, îți făgăduiesc.

Îl ia pe micul Edward în mâini și îl ridică în văzul lumii, ducându-l dintr-o parte în cealaltă a scenei și fălindu-se cu băiatul său, micul lui soare, pruncul care s-a născut pentru a-i moșteni tronul și cel care este proclamat oficial drept prinț de Wales, unicul moștenitor al acestui regat, pruncul care a luat locul răposatului prinț lancastrian.