Elizabeth

Pierderi

                                                     Noiembrie 1476

Edward trimite o ambasadă încărcată cu aur lui Francis al II-lea, ducele de Bretania și cerându-i să-l trimită pe Henric Tudor înapoi în Anglia pentru a-i organiza o căsătorie care să unească cele două Case rivale, Lancaster și York și să pună capăt războiului de care susținătorii rozei roșii se folosesc pentru a aduna sprijin în speranța unui nou rege lancastrian. Acum micul Henric Tudor a devenit bărbat. Va reveni înapoi la mama lui și își va lua în primire moștenirea după ce va jura credință neclintită rozei albe. Mama lui, Margareta Stanley s-a dovedit o doamnă de companie impecabilă, serviciile sale sunt printre cele mai bune iar eu îi arăt cât sunt de mulțumită. Întreruptă de la îndeletniciri, Edward intră pe dată în odaie și cu un ton grav, poruncește:

— Lăsați-ne!

Femeile se fac mici de spaimă, își lasă lucrul de mână, se pleacă spre rege și ies din odaie precum niște găini speriate. Mă ridic, fac o plecăciune și apoi întreb pe un ton dulce:

— Ce s-a întâmplat, soțul meu?

Nu are stăpânire de sine și e îmbufnat, roșu precum o pătlăgea.

— E bolnav! Oamenii mei îmi scriu să-mi spună că Henric Tudor e bolnav, că este închis în abația St. Malo. Acel băiețandru este înspăimântat, s-a temut pentru viața lui și s-a refugiat în biserică. Pun rămășag că maica-sa i-a scris și l-a avertizat, i-a poruncit să nu se lase găsit. Îl ascunde de mine!

— De ce s-ar teme? Nu înțeleg. I-am făgăduit o căsătorie avantajoasă, chiar cu una dintre prințesele noastre. De ce s-ar teme ea? De ce s-ar ascunde el de  așa ceva?

După ce și-a recapătat firea dulce și tandră, Edward mă trage spre firida ferestrei și privește de o parte și de alta ca să se asigure că nu este nimeni prin preajmă care să ne audă. Se pleacă spre mine și-mi șoptește la ureche atât de încet încât abia pot auzi:

— Știi doar că nu asta era intenția mea. Voiam să-l prind în mrejlele mele. Scopul meu real a fost acela de a-l înțepa, de a-l trage în ghearele mele. Vreau să elimin până și cea mai mică pată roșie din țară. Băiețandrul de care râdeam acum câțiva ani a devenit bărbat. E o amenințare! Ducele Francis încă mă trădează, căci îl ascunde. El știe că nu-l pot scoate de acolo. Știe ca nu pot rupe sanctuarul doar ca să-l scot de acolo. El știe că nu i-am oferit căsătoria din bunăvoință, că doar l-am ademenit.

— Dumnezeule, Edward! exclam înfricoșată. Câți vor trebui să mai moară ca tronul nostru să fie în siguranță?

— Sst! Nu pomeni nimic despre asta, îmi spune cu iuțeală. Nu pomeni nimic despre regele Henric. Dacă lady Margareta te va întâmpina cu o veste, orice veste, spune-mi neîntârziat. Dacă una din doamnele tale poate să-i dea pe față comploturile, dă-mi de veste.

— Bine, îi făgăduiesc.

—Mă simt învins. Nu am încotro, decât să-l plătesc pe ducele Francis să țină exilul în Bretania. Îi voi trimite bani pentru a-l ține acolo, lângă el.

— Dar nu va muri, nu?

— Nu. Va fi tratat în mod rezonabil, însă va trăi viața unui prizonier: prizonierul meu.