Vieți schimbate

Capitolul 14

Apatia care o cuprinsese pe Aimee se spulberă în momentul în care sunetul soneriei de la intrare se aude în tot apartamentul. Nu știe exact cât timp a trecut de când a plecat Alex și nici nu realizează cât timp a trecut de când stă lipită de ușă.

Întinde mâna spre clanță și o apasă ușor. Nici măcar nu mai are putere să  reacționeze atunci când ușa se deschide descoperind persoana care suna insistent.

Doi ochi negri și întunecați o privesc din prag provocându-i acel fior de care nu reușește să mai scape. Inima începe să-i bubuie în piept. Mâinile îi tremură ușor. Vocea i-a dispărut complet. Doar cuvintele lui Alex se plimbă libere prin mintea ei provocându-i o stare imposibil de descris. O stare care o transformă. O face să creadă că nu mai știe ce vrea. Ba ar vrea să închidă ușa înainte ca brunetul să pătrundă în casa ei, din nou. Ba ar vrea să sară în brațele lui. Amintirile din noaptea trecute o fac să i se înroșească urechile și își ascunde privirea clipind mai des decât o face de obicei.

- Ești singură? o întreabă Elian prevăzător neștiind dacă fratele lui a plecat sau nu.

- Da. Intră!

Elian face doar câțiva pași apoi se oprește în fața ei. Furia cu care plecase de la birou, datorată geloziei provocată de vestea nu prea grozavă că Alex o vizitează pe femeia care i-a întors viața pe dos, a mai scăzut în intensitate permițându-i acestuia să-și reia atitudinea de om blajin și îndrăgostit. Încă nu-și dă seama că de fapt femeia din fața lui este cea care îi controlează stările și îi calmează temerile. Liniștea care îi lovește zbuciumul interior îl îndeamnă să facă ceea ce și-a dorit încă de azi-dimineață de când a plecat din patul ei. O îmbrățișează tandru și îi sărută buzele ademenitoare.

Nu mai au nevoie de cuvinte. Nu mai au nevoie de priviri. Nu mai au nevoie de nimic. Sunt singuri în lumea lor, acolo unde nimeni nu pătrunde. Acolo unde există doar căldură. Acolo unde plutesc și vibrează.

- Mi-a fost dor de tine, șoptește Elian într-un târziu, după ce focul s-a mai domolit.

- Este greșit ceea ce facem. Te rog să înțelegi.

- Nu este nimic greșit.

- Eu nu pot face asta. Este imposibil. Nu mai putem continua acest joc nepermis.

Încearcă să se îndepărteze, dar brațele lui Elian îi înconjoară talia și o țin lipită de el. Ar fi cea mai mare mincinoasă de pe planeta dacă ar spune că nu-i place. Că nu se simte bine în această postură, în brațele lui. Că ar vrea să fugă acum din acest loc minunat în care simte că trăiește cu adevărat.

- Vom continua. Nu se poate altfel. Știi la fel de bine ca și mine că nimic nu ne mai poate opri. Nu mai are rost să te împotrivești. Este prea târziu.

- Nu a trecut nici măcar o zi. De ce crezi că e prea târziu? Eu cred ca dacă avem puțină voință...

- Eu nu vreau să mă opresc. Nu vreau să renunț la ceea ce mă face cu adevărat fericit. Nu pot să mai renunț la tine. Îmi este imposibil.

Elian o strânge și mai tare în brațe de parcă ar vrea să o transforme în pielea lui ca să nu-i mai dea posibilitatea să de despartă niciodată de el. Știe cât de mult o deranjează faptul că el este însurat și știe la fel de bine că suferința pe care i-ar provoca-o discutarea acestui subiect i-ar închide pentru totdeauna inima.

- S-a întâmplat doar o dată. A fost...

- Minunat, o întrerupe Elian intuind ce vrea ea să spună. Nu vreau să ai regrete... Vreau să te gândești doar la ceea ce simți cu adevărat. Fără minciuni. Fără greșeli. Fără amăgiri. Fără gânduri urâte. Să fim doar noi doi. Mereu.