Scoala de corectie[vol.III]

Epilog

  *Dupa un timp*

Am privit-o pe Rebecca cum s-a asezat pe iarba tunsa perfect, langa piatra funerara pe care imaginea lui Kyle stationa in razele soarelui. A scos micul puzzle din buzunar si l-a intins pe iarba langa toate celelalte flori si cadouri ce i-au apartinut, puse acum o saptamana cand a avut loc inmormantarea la care, din pacate, Becca a lipsit fiind inca in recuperare dupa cele intamplate. 

  - Si tu pe ale mele.

Vocea ei m-a scos din visare si am privit atent spre ea chiar daca eram la cativa metri, sa fiu sigura ca e bine. Mi-a promis ca va fi in regula si ca deja e obisnuita cu situatii de genul, iar daca a reusit sa isi revina dupa moartea lui James, atunci se va pune pe picioare dupa orice. Dar asta nu insemna ca nu a daramat-o tot ce s-a intamplat. 

Avea o sclipire in ochi incarcata de suferinta, insa nu plangea. Am zambit trist cand am realizat ca mi-am amintit ce era scris pe puzzle si ca i-a dat raspunsul atat de tarziu. Kyle a fost prima ei iubire. 

Si-a intors privirea spre mine si eu am facut ochii mari pentru cateva secunde, fiind surprinsa ca nu a uitat de prezenta mea. M-am deplasat de la umbra copacului spre ea, si m-am rugat sa nu inceapa cu vreo criza, dar spre surprinderea mea, i-am simtit bratele in jurul gatului meu. 

  - A fost ultima prostie de proportii facuta in viata asta. Nu am realizat unde se poate ajunge din cauza incompetentei mele. 

  - Important e ca esti bine, raza de soare. 

  - Iti multumesc pentru tot, mama. Ca nu ai renuntat nicio secunda sa speri in mine si pentru ca ma cresti atat de frumos. 

Credeam ca toate cuvintele ei sunt incarcate de ironie, dar am realizat putin intarziat ca ea chiar vorbea serios, si in momentul asta e foarte important sa ii raspund.

  - Pentru asta sunt parintii. 

S-a desprins de mine si mi-a zambit, a mai aruncat o ultima privire spre locul de veci a lui Kyle care si-a dat viata pentru ea, apoi a oftat.

  - Sa mergem acasa. Lumea ne asteapta. 

Am dat afirmativ din cap si ne-am indreptat spre masina unde ne asteptau Mathias si Lucas. Am urcat la volan si mi-am pus centura, apoi am pornit motorul. 

  - Sigur am facut toate cumparaturile, da? 

  - Iubito, nu te mai ingrijora. E doar o cina in familie, nu intalnirea presedintilor. 

  - Tu sa taci, domnul infiltrez sticle de bautura in portbagaj crezand ca nu te vad. 

S-a facut mic pe locul lui si am privit in oglinda retrovizoare cum Luca a facut ochii mari pe locul din spate, fiind si el la fel de vinovat ca si taica-sau. 

  - Vezi sa nu iti cada cu tot cu creier, comenteaza Rebecca si ma face sa rad. 

Am pornit spre casa, cu muzica tare, la fiecare semafor plesnindu-l pe Matt peste mana cand voia sa schimbe melodia. 

  - E masina mea, femeie! Am drepturi. 

  - Ai dreptul sa taci atata timp cat eu conduc. 

  - Foarte bine. Coboara, o sa conduc eu. 

  - Cu placere, ii spun ranjind dar el se bosumfla cand vede ca am ajuns in fata casei.

Am luat cumparaturile din portabagaj, si am intrat in vila uriasa pe care Matt mi-a facut-o cadou acum mult timp si care nu ar mai fi existat daca sotul meu nu m-ar fi salvat de la alta criza. 

In ziua de cosmar cand am crezut ca Rebecca e pierduta, desi era la spital stabilizata, am ajuns acasa plina de pastile din cauza lesinului si cu nervii intinsi mai mult de maxim, asa ca am luat mai multe bidoane cu benzina, dar cand am vrut sa il imprastii pe primul, am fost prinsa de Mathias.