Moștenirea lui Army

Capitolul 1

Caitlin

Prezent

            Ajung în salonul încă ocupat de invitați, îmbrăcată în cea de-a doua rochie de mireasă, petrecută pe corpul meu pe care îl voiam de sirenă. Îmi ieșea deseori. Acum nu mai conta, deși eu eram mireasa, unul din pionii principali ai evenimentului, nu-i așa?

Mi-am scos plasa de păr și mi l-am lăsat lung pe spate, iar în picioare purtam acum balerini.                   Nu aveam nevoie de tocuri, eram destul de înaltă. Dacă inima nu mi-ar bătea atât de tare, m-aș strâmba la ridicolul situației.

Îmi șterg pelicula de transpirație, care mi s-a format pe frunte, inspir adânc și mă liniștesc știind că urma să îmi fac numărul, lung așteptat. Acest gând nu e deloc convingător. Pășesc într-un atriu luminat și decorat cu sculpturi minunate, ce se găsesc doar în revistele de lux. Atrag deja privirile invitaților și îmi întorc privirea înspre cei doi chelneri.

Da, eram diversionistă, doar că eu câștigam de fapt timp.Timp? Îmi stăpânesc furia și încerc să nu-mi strâng pumnii. Știu deja câtă nebunie le induc oamenilor puterea și bogăția, dar ceea ce ar descrie fapta lor, frizează granița realului.

Dacă voi participa la ritualul acesta ciudat al nunților de bogătași, îmi vor crește șansele de a-mi vedea realizat visul cu ochii. Măcar atât, dacă orice altceva fusese înnăbușit, printre care o relație de iubire, o familie adevărată, fără trădări sau dedesubturi.
Mă îndrept spre el, bărbatul care privește fix peisajul, cu ochii în jos. E mirele.
E Hank Clayton.
De acum, soțul meu.

Îmi amintesc instrucțiunile de la repetițiile nesfârșite ale nunții și le urmez întocmai. Zâmbesc larg. Mă lupt din răsputeri cu mine însămi, dar îmi spun că așteptarea a luat sfârșit.

            — Draga mea..

            Să îi simt buzele pe obrazul meu e ca și cum cum aș fi în mijlocul unui coșmar apocaliptic.
Cu speranța celor propuse, în ciuda situației mele precare, o parte din mine încă se agață deznădăjduită de speranță.

În cele din urmă, antrenamentul celor doi ani fac ca trupul și mintea mea să se relaxeze la poza finală de grup. Familia mea și a soțului meu au spart un munte de bani pentru ca nunta să pară una de vis.
Și au reușit. Și cum cu banii poți cumpăra aproape orice, chiar și o iertare temporară de doi ani.

E plătită, așa cum sper și eu să fiu. Peste câteva ore îmi voi pune planurile în aplicare. Îmi ia un minut să mă împotrivesc dorinței de a ceda disperării din interiorul meu. Trecerea timpului n-a făcut altceva decât să îmi confirme această convingere.

După câteva ore, soțul meu se înverzește la față, de parcă ar fi gata să vomite. Pe tâmplă i se scurg stropi de transpirație.Ciudat, dar nu știu cum l-am văzut atrăgător în urmă cu mai bine de doi ani.
Dar bineînţeles că nemernicul era. La exterior pare scos din revistele mondene, dar dedesubturile mă fac să îi văd urâțenie și pe chip.

            — Vrei să divorțezi?

            — Da.

            Îl urmăresc cu privirea. Înghite în sec. Tensiunea din stomac îmi spune că am reușit să transmit efectul pe care mi l-am imaginat în acești doi ani. Doi ani de când mă înșela.Nu cu una, cu zeci de femei doritoare să intre în patul bogatului și faimosului Hank Clayton. Toate. Mai puțin eu. Din fericire. Simțurile mi se trezesc la viață, când mă gândesc că acesta era doar începutul.

            — Ți-ai pierdut mințile? Sau e doar o glumă, de altfel macabră, iubito..

            — Iubito?! icnesc eu.