Moștenirea lui Army

Capitolul 17

Caitlin

            Am zâmbit și am pozat pentru fotografi, făcându-le pe plac, apoi am intrat. Mă simțeam ca trecută pe pilot automat, bucuroasă că ținusem presa în afara evenimentului. Pur și simplu, nu aveam energia necesară. Cerul, amenințător de dimineață, se limpezise. Nu și stările mele de anxietate.

Invitații părinților, în număr mic, erau în grădina familiei mele, iar mulțimea oamenilor îmbrăcați bine, socializa, bând cocktailuri și șampanie, discutând afaceri sau despre ce se întâmplă în anturajul lor. O orchestră era așezată la un capăt al grădinii și mi-am făcut loc printre invitați, în timp ce înaintam. M-am oprit aproape de el, viitorul meu soț. El mă cântărea din ochi.

Respirația mi s-a tăiat, era nedrept că și în pantalonii eleganți negri și o cămășă albă simplă arată numai bun de.. Ironia face că era într-adevăr numai bun de tăvălit, analizele întărind acest aspect. Sincer, nu crezusem vreodată că nu își luase măsuri de precauție. Tot la nivel teoretic, eram şi eu pregătită, pastilele fiind luate de mai bine de o săptămână, regulat. Nu, nu mă mai gândeam la acest lucru. Nu acum.  Privirea lui e prea ageră, prea cunoscătoare. A făcut un pas mai aproape de mine, atingându-mi în trecere brațul cu dosul degetelor. M-am înfiorat.

            — Arăți fenomenal! spune.

            — Nici tu nu arăți rău, spun.

            — Tocmai ce m-ai complimentat?

            — Probabil, spun.

            Singurul lucru de care mă simțeam sigură în acest moment era rochia până la genunchi pe care o purtam.

Simplă, albă, cu bretele petrecute peste sâni şi cu spatele pe jumătate gol. Regăsesc privirea încă descumpănită a lui Drake, pe când se apropie şi mă îmbrățișează, apoi îi șoptește ceva neinteligibil lui Army, iar după grimasa acestuia, nu era pe placul lui. Drake și grija lui exagerată.

            — Mă bucur că ai venit, îi spun.

            — Nu aveam cum să lipsesc, mai ales că mâine plec.

            — În Afganistan, deja?

            — Da.

            — Pentru cât timp?

            — Șase luni, minim. Chiar așa Army, ai suspendat contractele?

            — Nu. Nu am mai încheiat altele.

            — Nu au insistat?

            — Ba da, dar au lăsat-o mai moale.

            — Să înțeleg că nu te vom mai vedea printre noi, continuă Drake.

            — Nu știu încă, îi răspunde Army.

            Realizez că niciodată în acest timp nu atinsesem discuția despre eventualele lui misiuni, fiind prea ocupați cu verificările și controalele pe care le-am parcurs în ultimele șapte zile, de parcă am fi fost participanți la un maraton.  

Mare mi-a fost surpriza când în urmă cu două zile, Army mi-a spus (prin telefon) data căsătoriei noastre, iar părinții mei se mobilizaseră exemplar, deși nu agreau ideea căsătoriei noastre. Observ încordarea din privirea lui Army și îmi îndrept atenția spre ținta lui. O, nu! Mama se apropie de mine și îi spun printre dinți.

            — Mamă, ce caută Hank aici?

Army

            Mă uit uşor descumpănit de situaţie, la timp pentru a-l vedea pe Hank Clayton, cum încearcă să o convingă pe Caitlin să îi vorbească. Îi atinge coama blondă și se încruntă când observă că ea se retrage.