Capitolul 5

6K 420 39
                                    

Army

            Prima zi e întotdeauna interesantă.
             A douăzecea zi- dezgustătoare și asta pentru că niciodată nu mi-a plăcut rutina. Iau o gură de apă, cercetând variatele expresii faciale ale echipajului medical de la bordul elicopterului.

Grupul de azi e mai numeros decât cel anterior, dar nu mă surprinde. Suntem la sfârșitul verii, un anotimp în care se sfârșesc perioadele de vacanțe ale numeroșilor trimiși în război. Am pierdut șirul zilelor de când mă aflu aici; mă rog, oficialii americani au menirea să îmi reamintească de fiecare dată, când s-a încheiat contractul de colaborare.

Fac o grimasă: până și întoarcerea acasă, mi-a devenit o rutină? Îmbătrânesc? Buletinul m-ar contrazice; douăzeci și opt ani mă plasează în floarea vârstei, iar existența mea se definește atât de simplu: fără așteptări, fără legături, doar cu cineva cu care să îmi astâmpăr nevoia de adrenalină. Mulți mă cred un maniac al ei. Încuviințez. Adrenalina și pilotajul sunt refugiul meu. Ca și sexul, de altfel.

Nu am ajuns din greșeală în mijlocul deșertului, cât mai departe posibil de vechea mea garsonieră, acum zece ani când am spus la revedere haosului, traficului intens și mirosului de urină și mi-am spus că n-o să mă uit cu nostalgie la vechea mea viață. Câțiva ani mai târziu, când m-am întors cu bani suficienți, cât să mă clasez în rândul tinerilor cu un confort financiar, am știut că sunt acasă.                    O mână firavă se ridică, iar eu aprob din cap spre tânăra brunetă slăbănoagă, care tremură ca o frunză în rochia ei de firmă.

Se holbează la mine, e prea previzibilă și realizez că mai atrăgătoare mi se pare gravitația care trage de soarele arzător, alunecând încet pe cerul senin. Știu ce efect am asupra unei femei. Știu ce sentiment le transmit și ce văd la mine. Numai faptul că sunt obișnuite cu bărbați frumoşi, și sunt atrase de ei, le fac să se apropie de mine.

Toată viața mi s-a spus că sunt al naibii de frumos și întotdeauna am crezut că așa şi e. Cu păr negru, ochi albaștri glaciari și piele bronzată natural, am arătat mereu ca un manechin al unei case de modă celebre. Această teorie s-a confirmat la scurt timp după pubertate, când fetele și femeile au început să își desfacă picioarele, fără ca eu să depun vreun efort. Dacă aș fi avut inimă, mi-ar fi păsat, însă niciodată nu o fac. Este un schimb reciproc de plăcere și niciodată, dar absolut niciodată, nu ofer mai mult. Pentru că nu pot. Acela este maximul pe care Armand Cage îl poate da și se pierde odată cu orgasmul.                 

Tot ce prețuiesc în viața mea plictisitoare sunt momentele riscante. E ceva inevitabil în lipsa a altceva ce n-aș ști să definesc, așa că îmi satisfac plăcerile cât de mult pot. Mă foiesc în scaun, plictiseala nu trebuie să se agațe de mine.

            — Neața, Army! spune excesiv de veselă Maria.

            — Neața!

            — Cred că zilele acestea, răniții se vor putea întoarce la bază, mă anunţă ea.

            — Ar fi şi cazul, spun. Gata, putem decola?

            — Ăăăh, zice ea privind în jurul ei, nu e Caitlin.

            Gândul îmi zboară la ea și inevitabil recunosc că are potențial. Nu știu exact de ce vreau să mă joc cu ea, dar observ dacă o împing pe marginea prăpastiei, nivelul suspansului crește și am atâta nevoie de asta. Aș vrea să îi disec toate secretele, să le fac să sângereze, să-mi murdăresc mâinile cu ele.

De asemenea, aș vrea să i-o trag, până când îi sfâșii trupul. În acest moment nu știu ce îmi doresc mai mult. Nu dau doi bani pe secretele ei, dar șansa să mă distrez cu ele îmi atrage atenția. Are potențial și un trup care ar fi perfect, dacă i-ar da să mănânce mai bine de câteva ori, dar știu că nu trupul ei îmi atrage atenția; deși țâțele ei mari sunt numai bune de tăvălit ore în șir. Ci privirea. Secretele și umbrele, pe care se căznește să le ascundă.

Aproape că o mănâncă de vie. După câteva minute bune, nimic nu mi se mi pare agreabil, iar femeia aceasta atât de diferită lumii, din care echipajul de la bordul elicopterului face parte, mă scoate din minți cu întârzierea ei. Când dau să mă ridic, o văd. Își lasă pleoapele în jos, chipul îi e contemplativ și încet expresia dezinteresată devine captivată.

Ridică pleoapele spre mine și se transformă într-o sirenă cu ochii verzi. Pare fascinată, neclintită. Rămân neclintit, chiar dacă degetele mă mănâncă și mușchii îmi ard de un neastâmpăr pe care nu ştiu să-l mai fi simțit de multă vreme.

            — Neața! spune ușor ezitant.

            Nu îi răspund și mă pregătesc de decolare. Totuși, inima mea neagră nu se poate abține, și-i spun:

            — Data viitoare, poate ai dori să fii mai punctuală.

            — Data viitoare, poate alegi să ți-o tragi pe mute să poată dormi și vecinii tăi!

            Era clar pentru mine, femeia avea potențial și poate că Armand era mai mult decât interesat, de această dată.

Moștenirea lui ArmyWhere stories live. Discover now