Moștenirea lui Army

Capitolul 29

Caitlin

Întunericul camerei m-a învăluit. Eram agitată şi deşi trupul meu avea nevoie de somn, mintea mi-l alunga. Deodată îmi dau seama de ce nu puteam să dorm. Army nu era lângă mine.

Îmi pun cămaşa subţire de noapte şi mă îndrept spre uşa băii şi ascult. Nimic. Mă îndrept spre uşa dormitorului, pe care apoi o deschid şi când ajung în capătul scării, văd o lumină slabă.

Curioasă şi oarecum îngrijorată, cobor scările şi mă apropii pe furiş. El pare adâncit în gânduri, holbându-se prin fereastra mare, cu coatele sprijinite pe masă. E îmbrăcat cu un şort negru. Nefiind sigură dacă e înţelept să-l deranjez, fac un pas în spate, fără să scot un sunet.

— Caitlin?

M-am oprit brusc şi am revenit în conul de lumină al lămpii.

— Nu voiam să deranjez, zic.

— Evident.

— S-a întâmplat ceva?

Părul îi căzuse pe frunte, faţa îi era în umbră, barba îi crescuse. Nu era deloc bărbatul, în ale cărui braţe adormisem câteva seri în urmă.
Părea temperamental, periculos şi frumos.
Mi s-a strâns inima, în timp ce în suflet a început să-mi încolţească acel sentiment, pe care îl tot evitam zilele acestea.

— De ce nu dormi? zice el sorbind din cafeaua rece, rămasă de peste zi.

— Nu ştiu, ridic eu din umeri stânjenită.Cred            că-mi lipseau braţele tale sufocante.

Mă priveşte din cap până în picioare.

— Te simţi bine? am întrebat.

— Da.

— Nu te  cred, dacă erai bine, dormeai demult, îi zic şi înaintez în încăpere spre el.

Fără să-mi dau seama că trupul mi se ghicea prin ţesătura fină, mi-am pus mâna în şolduri, provocându-l să mă contrazică.

— Ei bine, nu mă simt bine. Stai jos şi ţine-mi de urât.

Mă uit în jurul meu.

— N-am unde să stau.

— Ba ai.

Şi-a tras picioarele de sub masă, m-a luat de mână şi m-a aşezat în braţele lui. I-am simţit picioarele musculoase prin cămaşa subţire de noapte, iar senzaţia a fost atât de năucitoare, că a trebuit să-mi muşc buza să-mi reţin exclamaţia. Cu nasul în scobitura gâtului meu, el murmură:

— Nu te-aş seduce acum, nici dacă mi-ai cere-o.

— De ce?

— Pentru că arăţi de parc-ai avea doisprezece ani. Aşa cu părul desprins şi cămăşuţa asta drăguţă.

Zâmbind, îmi atinse cu degetul arătător nasturii minusculi, până ce a ajuns la panglica dintre sânii mei. Nu mai zâmbea şi ochii ni se întâlniră. Pulsul mi s-a accelerat nebuneşte şi mă întrebam dacă putea simţi că de-abia mai puteam respira.

— E grea apăsarea?

— E..familiară, îmi răspunde evaziv.

— Cât de familiară?

— Destul..

— Despre ce e vorba?

— Hmmm?

— În problema ce ţi-e familiară?

— Problema mea? Oh, da problema mea. Vorbeam de ea.

El îmi regăseşte privirea.

— Problema e doar un eufemism politicos pentru porcărie.