Moștenirea lui Army

Capitolul 25

Caitlin

Privesc mulțimea de copii adunată și zâmbesc. Curiozitatea la pachet cu noutatea profesorului așterneau o grămadă de emoții delicioase pe fețele lor timide și nevinovate. Mărturisesc că aveam emoțiile specifice începătorului dar, chiar și așa, nimic nu mă împiedicase să nu mă strecor în programul after school al grupelor de copii.

Acestea cuprindeau câte un număr de douăzeci și cinci elevi, împărțiți pe categorii de vârstă și înainte de a începe, mă familiarizasem cu povestea fiecăruia, din dosarele studiate și spusele educatorilor și profesorilor. Grupele de copii încep cu grupa mijlocie, în care cei mai mici dintre ei aveau vârsta de șase ani și cei mai mari cincisprezece.

Persoanele responsabile cu creșterea și educarea lor mi-au explicat că evoluția copiilor e vizibilă pe zi ce trece, deși trecuseră doar câteva săptămâni de când Army intrase în posesia moștenirii. După moartea lui Paul Clayton, cele trei centre au intrat într-un con de umbră și administratorul rămas la acea vreme fusese interesat doar de propria-i bunăstare.

La semnarea documentelor de primire a moștenirii, primul lucru făcut de Army fusese concedierea acestuia. După ce m-am prezentat și am făcut cunoștință cu grupa mijlocie, cei mai mici dintre copiii internați în centru, am hotărât să port o discuție despre corpul uman, mai ales că aceștia au fost foarte curioși când le-am spus că învăț să devin medic.

— Haideţi să vedem care sunt organele de simț?

Un murmur ușor și un zâmbet larg pe fața mea.

— Hmm, ia să vedem. Sam, ne răspunzi tu?

— Ăăăh, doi ochi..

— Așadar, ochii, spun. Bravo. Altceva?

— Nasul, zice copilul creț.

— Și gura, completează Alana.

— Răspuns corect. Bravo, copii. Avem ochii, nasul, gura.. Altceva? Ce mai vedeți pe acest corp uman? întreb.

— Urechile.

— Foarte bine, Dan. Altceva?

Discuțiile au continuat și fericită am remarcat că deschiderea copiilor pentru socializare. Văd o mână ridicată și spun:

— Te ascult, Sam.

— Sunteți soția domnului Armand?

— Da.

— E adevărat că e pilot?

— Aşa este. Acum a făcut o pauză, are alte treburi de rezolvat, zic conştientă că orice copil e fascinat de elicoptere, avioane și eu nu mă puteam baza pe Army să le împărtășească din experiența lui. Și totuși..

— Poate că în vară ne vom programa la un spectacol pe aerodrom.

— Daaa! rostiră mai mulți copii în cor.

— Ați zburat vreodată cu elicopterul lui Army? insistă copilul.

Amintirea asfințitului spectaculos şi sărutul pătimaș ce a urmat îmi trec prin faţa ochilor.

— Da.

— Și cum a fost?

— Spectaculos, am recunoscut.

— Noi când îl vom cunoaște pe soțul dumneavoastră?

Şi uite așa am rămas fără replică și nu pentru că nu aveam un răspuns la care să nu mă fi gândit pe moment, unul care acoperea totul, mai puțin adevărul; dar faptul că Army nu pășise încă în acest centru și nu făcuse cunoștință cu ei nu numai mă întrista, dar mă și intriga. Știam că le oferea cele mai bune condiții, personal văzând toate aceste aspecte în aceste două săptămâni, de când mă ocupam îndeaproape de cerințele extracurriculare ale centrului.