Moștenirea lui Army

Capitolul 2

Caitlin

— Caitlin!

Îmi ia câteva fracțiuni de secunde să îmi dau seama că e numele meu. Aud pe cineva pocnind din degete să-mi atragă atenția și mă întorc ca să o văd pe Rebecca la un metru distanță de mine. Între degete îi atârnă o țigară și mă privește ciudat. Mă străduiesc să rămân calmă, dar pielea mi se face de găină la vederea lor, a părinților mei adoptivi.

— Da?

Rebecca izbucnește în râs energic.

— Erai pe altă planetă? A trebuit să luăm cheia de rezervă de la recepție.

— Ce vrei, Rebecca? spun ridicându-mă.

Chiar nu îmi pasă că arătam cu siguranță jalnic, după ce plânsesem toată noaptea, până spre dimineață și că încă purtam rochia de mireasă, iar pielea mă mănâncă într-un mod teribil. Spatele îmi paralizează, pentru că numele meu îmi amintește în această dimineață de orașul acesta rece și zgomotos, așteptându-mi soarta oribilă. Ar trebui să o iau la fugă? Cât de departe aș ajunge?

— Caitlin, nu avem toată ziua la dispoziție. Ce dracu' e în capul tău cu acest divorț? Ce e, nu ți-o trage ăla bine?

Fac eforturi să nu vomit.

— Poate tu ar trebui să știi mai bine, îi răspund sarcastic.

— Oh, drace, nu te-ai culcat cu el până acum! face ea într-un fel şocată şi îmi stăpânesc furia și încerc să nu strâng pumnii.

— Rebecca, spune mama pe un ton care solicită calmul.

Nu știa că eu fierbeam de prea mult timp!? Nu are niciun impact asupra vieții mele și a întorsăturii mizerabile pe care a luat-o în ultima vreme, nu, de fapt de aproape doi ani, când am realizat că nimic nu era ceea ce părea în viața mea.

— Draga mea, ce-ar fi să ne spui ce s-a întâmplat, începe tata, așezându-se lângă mine, neştiind că nu le mai suportam apropierea?

Totuși știu că nu o să plece. Știu asta deja.

— Vrei să comandăm ceva de mâncare în timp ce vorbim?

Întrebarea Pamelei, mama mea adoptivă, mă readuce la realitate. O clipă, mă întreb ce caută femeia această minionă, care-mi inspiră ceva matern, în această încăpere. Apoi îmi dau seama, sunt sigură că nu e aici pentru că e bună la suflet. Își face griji pentru convenția lor. Mă holbez la ea, incapabilă să vorbesc. Se holbează și ea la mine. În spatele meu cineva își drege glasul. E tata.

— Nu, nu vreau nimic, spun.

— Pe bune, Caitlin, chiar trebuie să fii așa dificilă? Vrei să atragi atenția asupra ta, chiar și acum? exclamă Rebecca ridicându-se și eu las întrebarea Rebeccăi fără răspuns. Las deoparte analiza amănunțită și, pe rând, îi privesc pe toți.

— Cum ați putut să îmi faceți asta?

Rebecca se întoarce cu spatele, fără să îmi răspundă, în final nu știu sigur dacă le cunoştea planul.

— La ce te referi? intervine tata pe un ton enervant de calm.

— Tată, cum poți să mă întrebi așa ceva? Mi-ați negociat căsătoria, viața, la pachet cu toate sentimentele mele și acum mă întrebi despre ce vorbesc?

Îi văd paloarea obrajilor.

— Da, știu de aranjamentul vostru cu familia Clayton, la doar două luni de relație cu Hank. Totuși l-am iubit, sau cel puțin așa credeam, dar ceea ce ați făcut..

— Să nu îndrăznești! țipă Rebecca, întrerupându-mă. Familia aceasta ți-a oferit totul. Puteai să zaci și acum într-o ghenă de gunoi, dacă ei nu te adoptau și tu te plângi că te căsătoreau cu fiul unei importante familii din New York?

De ce nu mă mai surprindeau vorbele ei? Cumva în toți acești ani în care am tăcut, deși știam și vedeam tot ce se întâmplă, interiorul meu s-a resemnat cu tot ce era mai rău din partea lor.

— Rebecca, te rog să pleci. Acum! întăreşte tata.

— Bineînțeles că plec, nu înainte de a-i spune acestei mironosițe că lumea nu se învârte doar în jurul ei și că ar trebui să vă sărute până și urmele tălpilor pe unde călcați, pentru ceea ce ați făcut pentru ea.

— La dracu', fetițo, ăștia au ținut la tine mai mult ca la mine, propriul lor copil! strigă şi după ce spune astea, iese trântind ușa în urma ei.

Liniștea se lasă în cameră. Din păcate, nu și în interiorul meu.

— A existat o discuție în acest sens cu familia Clayton pe când erai într-o relație cu Hank ..începe tata.

Deodată mă lovește o idee și mai teribilă.

— Întâlnirea mea cu el tot aranjată a fost?

Încuviințează tăcut. Închid ochii.

— De ce? șoptesc şi nu îmi răspunde o vreme.

— Caitlin, știi că întotdeauna te-am văzut ca pe copilul meu, de fapt mai mult ca pe copilul meu, ținem la tine enorm.

— Nu-mi spune că ai vrut să îmi faceți un bine, că vomit aici! spun ridicându-mă de pe pat.

— La vremea aceea chiar credeam asta. Hank e..

— Un fustangiu, tată! Un fals, am continuat strigând.

— Caitlin..

— Nu vreau să ascult scuze, mai mult decât penibile și înjositoare pentru mine, spun apucându-mi geanta.

— Ce ai de gând? întreabă mama și groaza i se citea în ochi.

— Voi pleca în Afganistan, ca medic în tutelă.

— Ce?! strigă mama. Ai înnebunit de tot?

— Nu, cariera e tot ce mai mi-a rămas. În fond, cursurile s-au încheiat și urma să intru în practică.

— Nu vorbești serios!

Instinctul îmi spune să o iau la goană, dar îi văd privirea întrebătoare. Trebuie să dezamorsez acest nou conflict generat, pentru că nu îi mai văd rostul. Observ că nu au de gând să își ceară iertare și ceea ce era mai rău e că nu credeau că aveau vreun motiv să o facă.