Moștenirea lui Army

Capitolul 18

Caitlin

            Închei rucsacul și îmi trag șuvițele rebele după urechi. Verific din nou Ipod-ul cu melodiile setate și mă îndrept către mașina mea.

            — Caitlin, așteaptă, te rog.

            — Da? am zis întorcându-mă.

            — Mergi la spital de aici?

            — Da.

            — Crezi că mă poți lua și pe mine?

            — Bineînțeles.

            Profesorul de catedră al facultății de medicină pe care o urmam, ginecolog de meserie, devenise pe lângă Maria, al doilea om pe care îl admiram profesional. Hank pe numele lui mic, și da, ironia făcea să fie tizul unui alt bărbat, de a cărui existență nu voiam să mai aud. Hank era un profesor tânăr renumit în cadrul facultății și medic ginecolog în cadrul spitalului unde îmi desfășuram tutela profesională.

            — Cum ți s-au părut procedurile de azi?

            — Interesante, murmur eu.

            Mințeam cu nerușinare, dar conștiința nu îmi era încărcată, pentru că nopțile mi le petreceam studiind ce pierdeam ziua, din lipsa concentrării de care dădeam dovadă.

            — Ar trebui să luăm prânzul, îmi propune el.

            — Mai bine comandăm ceva la spital, adaug.

            Izolarea îmi e singura prietenă zilele acestea, mai ales că singura femeie dispusă și întreagă la minte să asculte peripețiile vieții mele, Maria, era plecată în concediu. Urcăm împreună în mașină și ușor mă pierd în discuțiile formale pe care le purtăm; de fapt, mai mult în monologurile lui.

Nici astăzi nu  îndrăznesc să privesc și să disec evenimentele, ce mă fac să tremur din toate încheieturile; pentru că dacă aș face-o ar însemna să îmi tăvălesc în noroi demnitatea, mândria și încrederea de sine.

            — Am înțeles că soțul tău deține o casă în Italia şi mă gândeam că..

Oh, nu! Simpla lui amintire  îmi dă stări de anxietate.

            — Încă nu le știe nici el pe toate, îngân eu dorindu-mi să fiu cât mai credibilă și expeditivă. Și atentă la drum.

            — Voiam să merg cu un grup de prieteni în zona Calabria, unde să stăm cazați și să facem excursii zilnice în zona aceea renumită.

            — Ah..

            — Dar până la vară mai e, adaugă.

            Avea perfectă dreptate, mai erau câteva luni până la vară, deși zilele mele mergeau în același ritm constant și echilibrul încă mi se clatină doar la deschiderea subiectului căsniciei. Eram gata să plâng și simțeam o gheară în piept, strângându-mă dureros. Pe bune, Caitlin? Au trecut douăsprezece zile!

Avea dreptate să țină distanță între noi, atracția pe care eu o simțisem era nesănătoasă, însă nimic nu se mai compara cu abisul în care astăzi mă scăldam. Și cum să fie altfel? Nimic bun nu putea să iasă din asta și am hotărât a doua zi, pe când ne întoarceam tăcuți din așa-zisa noastră lună de miere, că aveam să folosesc timpul să îmi recapăt concentrarea.

Dar indiferent la câte cursuri participam, de câtă muncă desfășuram în spital, gândul mi se îndrepta obsesiv înspre o singură parte, din nou și din nou: Army nu mă dorește. Eram îngrozită de acest bărbat cu totul nepotrivit pentru mine, care avea un impact devastator asupra mea; doar că, de această dată, era altfel. Mă simțeam umilită.