Moștenirea lui Army

Capitolul 13

Caitlin

            Mă trezesc încălzită și capul lui Army se odihnește pe pieptul meu, iar brațele lui m-au prins într-o îmbrățișare strânsă. Picioarele ne sunt încolăcite și clipesc des când văd că nu are pantalonii pe el. Înghit în sec și îmi feresc privirea de la boxerii lui negri. Inspirând profund, îmi ridic cu grijă mâna, pentru a-i da la o parte o șuviță mătăsoasă de păr. Pleoapele îi tremură, iar eu îmi retrag rapid mâna.

            — Scuze, spun, stânjenită că am fost prinsă.

            — De ce scuze? Era plăcut, spune cu vocea răgușită de somn.

            După ce se dezmeticește și rămâne lipit de pielea mea pentru un moment, se ridică îndepărtându-se de mine, prea repede și îmi doresc să nu îi fi atins părul, astfel încât să doarmă în continuare, ținându-mă în brațe, prelungind momentul.

            — Așadar, în timp ce noi ne dăm cu capul de pereți căutând să te împăcăm, tu ți-o tragi cu vecinul! răsună vocea Rebeccăi în timp ce ușa e trântită de perete la deschiderea furtunoasă a acesteia.

Îmi trec mâinile prin păr și mă ridic de pe pat.

            — Nu şi-n dimineața asta!

            — De ce nu? strigă ea. Mama se pierde în alcool încă de ieri, tata nici măcar la firmă nu a fost și tu..

            — Eu ce? am strigat la rându-mi, animată de adrenalina suferinței nevindecate. Și dacă m-aș fi culcat cu Army, nu cred că ar fi treaba ta, m-am rățoit eu.

            — Păi nu, dar ți se pare echitabil să împrăștii cu năpastă asupra părinților noștri, luându-le liniștea, ca apoi te consolezi prin sex?

            — Habar nu ai despre ce vorbești și cred că ar trebui să pleci. Imediat, am întărit eu.

            — Bineînțeles că o voi face. Nu cad în capcana ta, cum o fac ei și toți ceilalți. Știu ce îți poate pielea. Încă de la început ți-a plăcut să faci pe mironosița și pe victima, să atragi într-un fel bolnav atenția asupra ta.

            — Te rog să pleci. Nu stau să vă mai ascult pe niciunul.Nu atâta timp cât nu recunoașteți ce mi-ați făcut.

            — Ce ți-au făcut? Ai fi putut să încetezi cu acea mascaradă de căsătorie, mai ales că aflasei, dar se pare că ai fost suficient de parșivă, cât să nutrești după averea lui Paul Clayton și când ai văzut că nu primești nimic, căci existau condiții, ai început să faci scene lacrimogene. Ieftine, strigă ea.

            — Nu știi nimic și tocmai de aceea vei pleca acum, spun cu dinții încleștați.

            — Ba da, știu totul. De fapt, sunt singura care te vede într-adevăr așa cum ești. Ești ahtiată după atenție, avere și doar pe tine te idolatrizezi. Este doar o chestiune de timp până se vor convinge și ei.

            — Nu mai țipa, am zis și privirea mi-a căzut pe Army.

            Nu felul cum Army își trăgea pantalonii și tricoul pe el m-a intrigat, doar fața ce îi trădează.. nervozitatea!?

            — Rebecca, nu ajungem la niciun rezultat, dintotdeauna ai fost așa, nu ne-ai acordat credit. Nu am fost niciodată o soră în ochii tăi, am încercat eu pe o voce mai domoală.

            — Pentru că ipocrizia îmi repugnă, zice ea apropiindu-și fața de a mea.

            — Tocmai de aceea trebuie să pleci, am insistat.