Moștenirea lui Army

Capitolul 14- cererea în căsătorie!

Caitlin

            Completez ultimele fișe rămase la camera de gardă, în timp ce sorb câte o gură din cafeaua mult prea rece. Zilele fuseseră totuși lejere în spital, la secția chirurgie, însă eu resimțeam oboseala altfel. Nemaiștiind ce să fac să ascund haosul dinăuntrul meu, îmi machiez fața să nu se vadă ce se întâmplă la interior. Când termin, arăt oarecum odihnită și de fapt, chiar frumușică.

            — Pari odihnită așa, zice Maria intrând în cabinet.

Ridic din umeri.

            — Mai ai cafea?

            — Din aia rece, am mormăit eu.

            — Ce dispoziție avem și azi.

Nu îi răspund.

            — Urmează câteva zile de relax și încă nu știu destinația.

            — Cum? zic nedumerită.

            — Ai lucrat non-stop opt zile, ai liber cinci zile, mă gândeam că pleci pe undeva la cumpărături.

            — Nu, nu merg la cumpărături, spun.

            — Aha. Și-atunci ce vei face?

            — Voi.. nu știu, cred că voi învăța și voi conspecta materialele importante.

            — Te mai vezi cu Chris?

            — Ne-am mai văzut o seară, în afara primei seri.

            — Și promite?

            — Nu știu.

Și eram sinceră.

            — Mă gândesc că are totuși toate atuurile.

            — Știu.

            — Vino cu noi în oraș în această seară. Mergem la un film, un suc.

            Adevărul e că nu mă regăseam în nicio ipostază în această ultimă săptămână, de când mă izolasem vederii persoanelor importante din viața mea.

            — Nu știu ce să zic.

Sărim amândouă șocate, când ușa este trântită la perete.

            — Dumnezeule, Army! îngână Maria.

            — Nu chiar el, îi răspunde, deși privirea îi rămâne pironită pe mine.

Din instinct fac câțiva pași în spate, când mă lovesc de birou.

            — Ce e? am întrebat, fiind mai mult decâtvizibil că eu eram ținta lui.

            — Cât de departe ești dispusă să mergi pentru a-ți împlini visul?

            — Poftim? am clipit eu șocată, încercând totodată  să-mi storc creierii, în a-i înțelege comportamentul. O pierdere de vreme, într-adevăr.

            — Uite, dacă ai venit să îmi arunci cu vorbe de ocară, te-ai obosit degeaba. Te rog să pleci, închei.

            — Army, suntem într-un spital, intervine și Maria.

            — Aștept un răspuns, stăruie el cu privirea asupra mea, ignorându-ne avertismentul.

            — Nu e treaba ta, m-am întors eu cu spatele și dorindu-mi să par cât mai indiferentă, am sorbito gură din cafea.