Moștenirea lui Army

Capitolul 23

Army

Smulg cablul telefonului din priză și zdrobesc în pumn toate gadgeturile delicate de pe birou.
O bucată îmi sfâșie pielea, dar nu simt durerea, e îngropată adânc sub un munte de furie nimicitoare. Mă duc la coșul de gunoi de lângă birou, deschid pumnul și las fragmentele de plastic să cadă.

Întorc palma și văd pe un deget picături de sânge.
Mi le șterg cu degetul mare și întind sângele pe toată palma. Aproape imediat, capilarele se închid şi este o reacție atât de firească și naturală pentru Armand Cage și a funcționat dintotdeauna.                 

Dar în momente ca acestea, n-am nevoie de ochi să știu că cicatricea este acolo. Pulsează cu o forță vitală proprie, o invitație clară să mă pierd în mine însumi. Să mă predau întunericului și nepăsării. Resping chemarea, închid pumnul. Inspir adânc și mă simt viu. Cât de viu poate fi cineva al cărui suflet își duce existența în întuneric.

Doar că, în urmă cu două săptămâni, nu m-am simțit așa. Nu când m-a privit cu sfidare și supunere.
Nici când a intrat în bezna mea desăvârșită. Întunericul s-a cutremurat atunci, încercând să facă loc naiba știe cărui sentiment.

Nu-i vreau sufletul, nu am ce face cu inima ei, nici cu sentimentele ei. Dar, la dracu', trupul ei îmi aparține. Iar Caitlin a îndrăznit să reziste, rănită. Să spună că nu e nimic important–pielea pe care am atins-o și tot ce a făcut în premieră? Mă ridic în picioare, în starea mea preferată, ruină morală și concentrare maximă. Nu, nu maximă.

Mi-a fost afectată din pricina acelor ochi albaștri-verzi în care m-am pierdut și acelei guri cu buze pline, care pur și simplu imploră să fie futută. Credeam că mi-a revenit concentrarea. Am nevoie de ceva anume.  Ceva care să îmi atragă atenția de la Caitlin.

— Alo?

— La tine, într-o oră.

— Army..

— Da, e aproape unsprezece noaptea.

— Așa devreme? Atunci, într-o jumătate de oră, chicotește ea.

Închid și îmi pun o jachetă, după un mic ocol la baie să-mi curăț sângele înainte de a ieși. Când ajung în mașină, bag cheia în contact, dar nu pornesc motorul. Cuprind volanul cu degetele și închid ochii, lăsându-mi capul pe spate. Pentru câteva clipe nesfârșite mă simt pierdut.

Indiferenţa, nepăsarea și sexul sunt instrumente care mă ajută să merg mai departe și să-mi păstrez echilibrul constant. Arsura din piept se întinde cu rapiditate, îmi cuprinde gâtul, căile nazale și se instalează în spatele ochilor.

Înghit fiere amară și las întunericul să mă cuprindă. Conduc fără țintă un ceas și închid telefonul la apelurile insistente. Îmi desprind privirea și îmi iau piciorul de pe frână. Caitlin dorește să intre în dedesubturile vieții mele murdare, deși știe că poate cădea prin fisurile întunericului meu, aşa că intenționez să fie o experiență de-a dreptul memorabilă.

Caitlin

— Ne bucurăm că ai venit la masă, spune tata zâmbitor.

Îi zâmbesc la rându-mi, simțindu-mă oarecum ciudat în vechea atmosferă de familie. Nu e de mirare, din moment ce în ultimele zile nu mă mai regăsesc pe nicăieri, de parcă aș fi peste tot, dar cu rădăcini niciunde. Câteva zile am făcut ce face dintotdeauna vechea Caitlin şi m-am pierdut în muncă, apoi am învățat cât de mult am putut, încercând să fac orice, numai să nu privesc în sufletul meu. Cum sunt astăzi? Amorțită, ar veni răspunsul automat.

Atunci când sufletul te doare, dar rațiunea e la fel de puternică, trupul este singurul amorţit din ecuaţie. Sunt totuși recunoscătoare acestei stări de moleșeală, pentru că, dacă aș lăsa simțirea să mă conducă, aș claca. Asumarea este singurul lucru ce mi-a rămas; voi merge mai departe în angajamentul pe care l-am luat și semnat, dar acordându-mi credit și demnitate. Atât mi-a rămas.