Moștenirea lui Army

Capitolul 10

Caitlin

Șase luni mai târziu

            Cobor șovăitoare treptele aeronavei și aerul rece al New Yorkului mă învăluie. Acasă. Au trecut șase luni de când am plecat din acest aeroport și simt că vorbesc despre o altă viață, o altă Caitlin. Din fericire, inima îmi spune că e adevărat. Misiunea am încheiat-o cu succes și pot spune că războiul m-a călit; am văzut o altă realitate, mult mai dură, care te învață să prețuiești fiecare clipă pe care viața ți-o oferă și care m-a făcut să fac pace cu mine însămi. Da, astăzi eram bine. Rănile s-au cicatrizat, am făcut pace cu trecutul și vreau să cred că încep de această dată o altă viață, în care am puterea de decizie asupra ei și nu voi eșua.

            — Scumpo, murmură Maria, luându-mă în brațe.

O strâng tare.

            — Dacă mai continuăm așa, vom plânge, spun.

            — Și ne văd ăștia istovite și nu vrem să le dăm această impresie, nu? râde ea.

            — Evident că nu, spun zâmbitoare.

            — Ce ai în plan astăzi? zice ea cu ochii pe mulţimea adunată.

            — Abia am aterizat. Cred că voi bifa momentul cu familia mea și apoi acasă. Tu?

            — Sex, sex, de-o mie de ori sex, întăreşte ea, indiferentă că putea fi auzită.Vorbind de lup, uite-l şi pe-al meu, spune ea cu zâmbetul larg.

            Privirea i se înseninează și sincer îmi spun că            mi-aș dori să mă regăsesc în această ipostază.

            — Du-te, îi șoptesc. Ne auzim noi.

            Îmi mângâie obrajii și merge cu pași grăbiți spre soțul ei zâmbitor. Mă aplec după bagajul meu.

            — Caitlin?

            Îmi ridic privirea și îi văd. Părinții mei, Hank și..presa.

            — Mamă, tată, spun și îi îmbrățișez ezitant.

Apoi îl privesc pe Hank.

            — Bună, Hank. Nu trebuia să te deranjezi.

            — Deranj? Iubito, nimeni și nimic nu m-ar fi împiedicat să nu mă aflu astăzi, aici.

Îmi dau ochii peste cap din inerție.

            — Spune-mi că nu mai ești supărată pe mine, nu după atâta timp, îmi șoptește, luându-mi mâinile într-ale lui.

            — Uite, nu știu ce joc e acesta cu presa prezentă, dar te-aș ruga ca pe viitor să n-o mai faci. Nu mai ai vreun rol în viața mea.

            — Dă-mi o șansă, te rog. Să ne vedem diseară.

            — Hank, nu mă obliga să fiu drastică. Înțelege că totul s-a terminat.

            Oftez ușor. Scutur din cap și mă îndepărtez.                    Din fericire, mama și tata mă urmează. Ajungem la mașină și pe când urcăm, mama spune:

            — Ar trebui să îi acorzi măcar o ieșire într-o seară. A sunat tot timpul în aceste luni după tine.

            — Mamă, Hank face parte din trecut și v-aș ruga să înțelegeți odată asta.