Ai Încredere [vol. I]

2. Manierată

Flo

Urăsc galele. Tot timpul trebuie să te îmbraci elegant și să vorbești frumos cu toată lumea. Trebuie să mănânci într-un anumit fel, ca cei din jur să nu creadă că ești prost crescut. Trebuie să ai o postură corectă, fiindcă oamenii văd tot și crede-mă, nu ai vrea să vadă vreun defect la tine.

Dar ei tot reușesc să găsească. Indiferent cât de mult te-ai strădui să pari perfect, ei mereu te vor bârfi că ai făcut aia sau cealaltă. Cam... Cum sunt eu, de exemplu.

Nu sunt deloc manierată. Dacă n-ar fi Pamela, servitoarea casei și, în același timp, ajutorul meu în toate, aș fi un dezastru. Evident că, dacă ar fi după mine, aș fi eu însămi peste tot, dar tata vrea să pretind că sunt altcineva.

Se așteaptă de la mine să fiu politicoasă, respectuoasă și manierată. Trei adjective care nu mi se potrivesc deloc. Adică, trebuie să mă comport frumos cu toată lumea, inclusiv și cu cei care mă insultă în continuu?! Nu mi se pare corect. Dar, până la urmă, ce e corect în viața asta?

Astăzi, în loc să fi stat acasă cu Nicole, cea mai bună prietenă a mea, trebuie sa fiu prezentă la gala asta care e așa de plictisitoare încât mi se închid ochii stând pe scaun. Mă dor așa tare picioarele de la tocurile astea încât nu mi le mai simt.

De ce trebuie să mă oblige tata să stau la toate galele lui? În loc să fiu o fată normală, trebuie să fiu fetița răsfățată a lui tati care merge la cea mai bună școală din țară, unde numai copiii celor mai bogate persoane merg. Fetița care e prea fițoasă să-și facă singură de mâncare, având un bucătar personal. Fetița care are o singură prietenă din copilărie fiindcă restul nu vor să se apropie de ea. Fetița care n-are voie să iasă afară din casă fără șoferul ei personal, fiindcă, după cum spune tatăl ei, "Afară sunt numai pericole, așa că nu trebuie să te aventurezi de una singură."

Deci da, întreaga mea viață mi-am petrecut-o închisă în una din vilele imense ale tatei, neavând o viață socială. Singurele mele prietene sunt Nicole și Pamela. Dacă mă deranjează? Normal. Dar n-am ce face, tata nici nu mă ascultă când aduc subiectul ăsta în discuție. Așa că, mai bine mă resemnez că asta va fi viața mea până mă voi căsători, cred.

Așa, revenind, urăsc galele. Măcar de-ar fi niste copii de vârsta mea, să am cu cine vorbi, dar, din păcate, sunt înconjurată de bătrâni. Pardon, "oameni trecuți de vârsta mijlocie." Dacă ar fi aici Pamela, mi-ar da cu liniarul peste degete, cum obișnuiește să facă de fiecare dată când nu mă adresez politicos.

Pe tata l-am pierdut demult prin mulțime, așa că am rămas singură. Nimic nou. Până la urmă mă plictisesc, așa că mă ridic și mă îndrept spre balcon. E o seară frumoasă, iar priveliștea de pe balcon e uimitoare.

Îmi sprijin mâinile de balustradă și privesc fascinată în depărtare. Într-o zi, am să explorez lumea întreagă. Într-o zi, voi fi liberă.

-- Ah, doar nu-mi spune că te-ai plictisit de atmosfera din interior, așa că ai venit afară. --

Recunosc vocea asta de la o poștă. Mă întorc și o zăresc pe doamna Teressa. N-o plac deloc și nici ea pe mine. Motivul? Crede că mama a murit din cauza mea.

Chiar nu știu de ce tata a mai invitat-o, adică știe că n-o suport! "Flo, fii politicoasă! Teressa și mama ta au fost foarte bune prietene, nu pot să n-o invit!" Evident că nu poate. Tot timpul au fost pentru el mai importanți prietenii, decât propria lui fiică.

Doamna Teressa poartă o rochie neagră, cu mănuși negre și cu o pălărie asortată. Machiajul ei e ca de obicei, foarte exagerat. Mereu am crezut că se îmbracă ca o vrăjitoare.

Se apropie de mine cu pași mărunți, ca o adevărată "doamnă", cum ar spune Pamela. Se sprijină și ea de balustradă și se uită la mine cu o față severă, studiindu-mă peste tot.

"-- Te rog nu găsi vreun defect, te rog nu găsi vreun defect... --"

-- Se pare că Pamela s-a descurcat destul de bine. -- îmi spune până la urmă.

Răsuflu ușurată fiindcă nu mi-a reproșat nimic. Ba chiar e... Mulțumită. Se poate așa ceva?!

-- Mulțumesc... -- murmur eu.

-- Așa, deci, te plictisește petrecerea? -- reia ea întrebarea.

-- Aaaa, nu, sigur că nu! Doar că... Am venit să iau o gură de aer, atâta tot. -- îi răspund.

Ea numai aprobă din cap și se uită în zare.

-- Văd că încă îl porți. -- spune ea la un moment dat.

Nu e nevoie să o întreb la ce se referă, fiindcă știu deja. Instinctiv, îmi pun mâna pe lănțișor.

-- Normal că încă îl port. E parte din mine. -- îi spun cu o siguranță.

-- Știi Flo, dacă porți lănțișorul mamei tale, nu înseamnă că o s-o aduci înapoi. --

Plec capul. Mă doare când cineva îmi aduce aminte de mama. Mai ales că n-am cunoscut-o.

-- În fine, ar trebui să mă întorc la petrecere, și așa ar trebui să faci și tu. -- îmi zice când vede că nu mai spun nimic.

Nu așteaptă un răspuns, fiindcă se depărtează de mine și se întoarce în sală. Eu una, nu sunt pregătită încă să mă întorc.

Strâng balustrada încercând să mă abțin să nu plâng. Nu e momentul și nici locul potrivit. Oricum, nu e prima dată când Teressa îmi spune lucruri de genul.

O mână îmi atinge spatele gol. Tresar.

-- Se pare că am făcut un lucru bun să-l însoțesc pe tata la gala tatălui tău. -- îmi spune persoana din spatele meu.

Fericită, mă întorc și dau nas în nas cu Oliver. Îl îmbrățișez strâns.

-- Nu credeam că o să fie cineva de vârsta mea la gala asta. -- îi zic.

-- Păi, nu plănuiam să vin, dar tata m-a stresat. -- îmi răspunde Oliver, iar eu izbucnesc în râs.

-- Înseamnă că trebuie să-i mulțumesc tatălui tău că te-a obligat să vii, altfel muream aici de plictiseală. --

-- De ce crezi că n-am vrut să vin? -- îmi spune cu un rânjet pe față.

-- Ești anormal. --

-- De parcă tu ai fii normală. --

Râdem amândoi.

-- Deci spune-mi, cum merg lucrurile cu tatăl tău? -- mă întreabă Oliver după un timp.

-- Aș vrea să spun că bine, dar aș minți. --

-- Tot nu te lasă afară? --

-- Nu... --

-- Știi, poate dacă ar vorbi tatăl meu cu el... --

-- Mersi, Oliver, dar n-are rost. -- îl întrerup.

Stăm tăcuți o vreme, după care începe o muzică lentă în sală. Îl văd pe Oliver cum se uită înăuntru și știu ce urmează să facă.

-- Te-ai simți mai bine dacă te-aș invita la dans? -- mă întreabă.

Îi arunc un zâmbet.

-- Poate. --

Vrea să mă ia de mână, dar mă trag.

-- Dar mai întâi să merg la baie. -- adaug și o iau la fugă.

Ajung în baie, unde mă spăl pe mâini și pe față. Apoi ies, dar mă ciocnesc de un chelner.

-- Hey, ai grijă! -- îi reproșez.

-- Scuze. -- îmi răspunde sec și își vede de drum.

-- Chelner afurisit. -- bombăn.

Îmi curăț rochia de scame și vreau să mă întorc la Oliver, dar rămân stană de piatră când îmi pun mâna la gât și nu simt nimic.

Mi-a furat lănțișorul.