Ai Încredere [vol. I]

35. Secrete

Flo

O urmez pe Naomi care merge cu pas grăbit înaintea mea. Nu mi-a mai spus niciun cuvânt. Încep să mă simt vinovată pentru felul în care i-am vorbit. Până la urmă, cu ce mi-a greșit?

-- Ascultă, Naomi, eu... -- vreau să-mi cer scuze, dar Naomi se oprește brusc.

-- Am ajuns. -- îmi zice ea sec.

Mă uit peste umărul ei și văd un parc plin cu verdeață. Nu mă mir că Axel a ales să fie aici locul nostru de întâlnire. E foarte relaxant și liniștitor, mai ales când auzi păsărelele cum cântă în copaci.

-- Bine, păi, îți mulțumesc că m-ai ajutat să ajung afară. -- îi spun lui Naomi.

-- Mda, n-ai pentru ce. --

Îmi pun în mișcare picioarele și mă îndrept spre parc, dar, mă opresc. Îmi întorc capul spre Naomi, care încă stă în fața hotelului.

-- N-ai vrea... Adică... Cred că Axel ar fi încântat să te vadă și pe tine. -- îi propun eu.

Nu știu de ce am făcut asta. Sunt sigură că nu doresc compania ei, și totuși, uite că i-am propus să-și petreacă timpul cu mine și Axel. Ce-i cu mine?!

Naomi se uită țintă la mine o perioadă, care, pentru mine, e o eternitate, până să-mi spună:

-- Sunt sigură că și eu aș fi încântată să-l revăd pe Axel. --

Îmi zâmbește scurt, după care, trece pe lângă mine și se îndreaptă spre parc. Mă uit urât la ea fiindcă nici măcar nu mă așteaptă să mergem împreună. Sunt o tâmpită. De ce a trebuit să mă învețe Pamela bunele maniere? Am să mă trezesc, la un moment dat, că lumea o să mă trateze ca pe un preș. De ce? Pentru că nu sunt în stare să le țin piept, ci numai să fiu politicoasă și de treabă.

Doamne, iarăși m-am pierdut prin gânduri. Mă uit în direcția parcului în căutarea lui Naomi, dar n-o zăresc. Îmi încleștez pumnii. Fata asta chiar m-a lăsat aici. Când o să pun mâna pe ea... Oprește-te. De unde atâta ură?! Zici că trăiesc totul la intensitate maximă.

E în regulă, n-am nevoie de Naomi. Pot să-l găsesc pe Axel și singură. Ce spunea bilețelul lui? Că se va afla pe un balansoar. Îmi croiesc drum spre parc și, odată ce intru în el, îmi dau seama că e un labirint și mai mare decât cel din hotel. Simt cum mă apucă din nou nervii. Am impresia că Axel vrea să se joace cu mine.

Bine, trebuie să mă calmez. Nu rezolv nimic dacă mă enervez. Mă uit de colo colo, în căutarea vreunui semn. Dar, până la urmă, ce semn mă aștept să găsesc? Ah, știu, poate încă un bilețel. Sau măcar niște pancarte care au desenate pe ele săgeți care să mă ghideze spre ascunzătoarea lui Axel.

Poate Axel nici măcar nu mă mai așteaptă. Sunt convinsă că Naomi a ajuns deja la el, iar acum o să-și petreacă ziua cu ea, făcând chestiile pe care le-a planificat să le facă cu mine! Nu știu dacă urăsc mai tare chestia asta sau faptul că sunt geloasă.

În timp ce hoinăresc și mă gândesc la toate astea, aud niște pași. Mă opresc. Dar, stai așa, de ce mă sperii? Probabil e un om care se plimbă și el prin parc și care are habar unde vrea să ajungă. De ce nu m-am gândit să-i cer cuiva ajutorul?

Clar nu mi-a prins bine somnul, deoarece sunt mult prea amețită. Vreau să fac cale întoarsă, dar ochii îmi sunt acoperiți de niște mâini uriașe. Încep să mă panichez, gândindu-mă că poate e un psihopat, dar, simțind căldura acelor mâini și senzația de relaxare care mi-o provoacă, mă liniștesc. Cunosc mâinile astea.