Ai Încredere [vol. I]

10. Putere

Îmi iau hainele de pe jos și mă îmbrac cu ele. Încerc să-mi controlez lacrimile fiindcă va veni în curând.

Nu știu cât mai pot rezista. Mă tot gândesc că trebuie să supraviețuiesc pentru Zayn și fiica noastră, dar acum, în acest moment, simt că nu mai suport. Încerc să fiu tare, chiar încerc, dar e deja prea mult.

Mă simt... Murdară. Nu murdară fizic, ci în interior. L-am lăsat să profite de mine. L-am înșelat pe Zayn. Ce-o să creadă el despre mine? Sau, mai exact, ce-o să-i spun?! "Îmi pare rău Zayn, dar m-a amenințat că dacă nu fac ce spune o să mă omoare? "

Bine, evident că Zayn o să înțeleagă. El mereu înțelege. Și până la urmă, de ce îmi e frică? N-ar trebui! Omul ăsta m-a îndepărtat de cel pe care-l iubesc, m-a îndepărtat de fiica mea pe care nici n-am apucat s-o văd cum trebuie fiindcă nebunul ăsta m-a răpit de la spital!

Chiar sper să pot scăpa de aici. Jur că nu mai pot să suport fața omului ăstuia. Tot ce văd în ochii lui e amuzament. Se amuză de faptul că mă are la degetul mic. Ei bine, o să vadă el! Nu știe cu cine s-a pus! Nu știe cine e soțul meu!

Instinctiv, îmi pun mâna la gât ca să-mi simt lănțișorul. Simt că, atunci când îl ating, sunt mai puternică. Îmi dă putere și curaj. Două lucruri de care am maximă nevoie.

Chiar atunci ușa se deschide și pe ea își face apariția el. Încerc să mă controlez fiindcă, dacă n-o fac, sunt șanse peste 50% să-l iau la bătaie. Șansele să câștig, ei bine, sunt sub 5%.

Se apropie de mine, iar eu mă trag instinctiv în spate. Văd că asta nu pare să-l deranjeze, deoarece se apropie și mai tare de mine. Mai fac un pas în spate, până îmi simt spatele lipit de perete.

Își apropie fața super aproape de a mea, astfel că îi simt respirația îngrozitoare. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să-l sărut. Bleah!

-- Spune-mi, ți-a plăcut ce-am făcut mai devreme? -- mă întreabă el.

-- Dacă prin plăcut de referi la faptul că m-ai scârbit, atunci da. -- îi răspund eu.

Tresar atunci când el dă cu pumnul în perete. Mă uit în direcția în care a lovit și observ că peretele s-a crăpat. E ca o gorilă atunci când e nervos. Trebuie să-mi reamintesc să nu-l mai enervez.

-- Mai spune-mi o singură dată ceva ce nu-mi convine și o să ajungi ca peretele! Ai înțeles?! -- mârâie el la mine.

-- Da, am înțeles. -- spun eu, după care înghit în sec.

Nu mai spune nimic, ci doar îmi întoarce spatele și se uită în gol. Sper să nu-și piardă cumpătul și să mă lovească. Durerea e prea mare, mai ales că nu demult am născut.

După câteva secunde, se întoarce din nou cu fața la mine. Pentru un moment am impresia că o să mă bată, dar n-o face. În schimb, îmi zâmbește ușor și zice:

-- N-am vrut să te sperii, doar că nu mă pot abține. Știi cât sunt de instabil. --

Se apropie din nou de mine și îmi ia fața în palmele lui mari.

-- Nu-mi mai da motive să-mi pierd cumpătul, iar așa ne vom înțelege. Nu te-am luat ca să te bat, te-am luat fiindcă vreau să-mi petrec restul vieții cu tine, Ashley. Ține minte asta. --

După care se îndreaptă spre ușă, dar nu înainte de a mai adăuga:

-- Să știi că mă gândeam să te mut în altă cameră, dar asta numai dacă îmi arăți că-ți place ce-ți fac. Vreau să-ți demonstrez că te pot satisface mai bine decât putea soțul tău cel nătărău. Și cine știe, poate într-o zi, îți voi dărui și eu un copil. --

Apoi închide ușa, lăsându-mă terifiată în încăpere. Tocmai a spus că îmi va oferi și el... Un copil?! Doamne, nu credeam că poate fi mai nebun de atât!

Clar trebuie să scap de aici cât mai curând posibil. Dar din camera asta e imposibil să scapi, având în vedere că e subterană. Hmm... Asta îmi dă o idee. Dacă mă mută într-o altă cameră, îmi va fi mult mai ușor să evadez.

Asta înseamnă că va trebui să dau tot ce-i mai bun și să-l fac să creadă că-mi place ce-mi face... Va fi dificil, dar când mă gândesc la faptul că-mi voi revedea soțul și fiica, îmi dă putere.

Strâng tare lănțișorul și mă rog din tot sufletul ca planul ăsta să meargă. Dacă nu, cel mai probabil voi fi moartă.