Ai Încredere [vol. I]

38. Adevărul (Partea întâi)

Axel

Ăsta e. Ăsta e momentul de care m-am temut cel mai mult. Momentul în care știu că Flo nu mă va mai privi la fel. Dar, până la urmă, îi înțeleg șocul de pe fața ei. Tatăl meu i-a omorât mama. Nu doar pe ea, ci și pe alte femei. Le-a omorât fără nicio ezitare. Pe cele care le-a lăsat în viață, a profitat de ele.

Dar eu nu sunt ca el. N-am fost, nu sunt, și nici nu voi fi. Nu. Sunt mult mai bun de atât. Iar Flo știe asta. Trebuie să știe. Dar, judecând după privirea ei, siguranța îmi dispare. Fac un pas spre ea, dar ea se îndepărtează, ținând o mână ridicată:

-- Stai departe de mine! --

-- Flo... Te rog... Nu face asta. --

În ochii ei apar lacrimi care sunt pe cale să curgă. Se uită la mine cu dispreț.

-- Când aveai de gând să-mi spui?! -- mă întreabă ea.

-- Flo, îți jur că urma să-ți spun imediat ce eram sigur. --

-- Ah, deci de aia i-ai cerut ei -- spune, dând frenetic din mâini înspre Naomi -- să caute informații despre cazul mamei mele?! --

Naomi doar stă în pragul ușii și se uită cum se desfășoară întreaga scenă. Într-un fel, o urăsc pentru că nu mă ajută, dar, într-un alt fel, mă gândesc că nu are cum să-mi ia apărarea. Sunt pe cont propriu.

-- Da, am rugat-o pe Naomi să se intereseze în legătură cu moartea mamei tale pentru că nu știam dacă într-adevăr tata a omorât-o! --

-- Nu mai spune asta! Nu vreau să mai aud! -- se răstește Flo la mine, punându-și palmele pe urechi și plimbându-se în jurul camerei.

O ia razna. Nu poate să accepte ce se petrece. Nu vrea să accepte realitatea. Îi arunc o privire lui Naomi, spunându-i discret să ne lase singuri. Spre ușurarea mea, dă din cap și se retrage, închizând ușa în urma ei.

Flo se ghemuiește într-un colț și își pune capul între picioare, lăsând lacrimile să curgă. Mă apropii încet de ea și mă las pe genunchi, pentru a fi la nivelul ei. Întind cu grijă mâinile înspre ea, însă capul lui Flo se ridică și țipă:

-- Nu mă atinge! --

Îmi retrag rapid mâinile și mă uit la ea cu o expresie pierdută. Habar n-am ce-aș putea să-i spun. Nu știu ce-ar dori să audă. Poate ar trebui să încerc s-o conving că n-are de ce să-i fie frică de mine. Trebuie s-o fac să-și amintească de toate momentele petrecute împreună.

-- Flo -- îi zic eu blând -- eu nu sunt ca tatăl meu. Știu că a fost greșit să-ți ascund toate astea, dar nici eu n-am știut că tata e responsabil de moartea mamei tale până când... --

-- Până când a venit tata la Jeff și Carmen. -- completează Flo, punând lucrurile cap la cap.

-- Da. --

Își șterge cu brațul lacrimile care nu se opresc din a curge. Nu-mi place s-o văd așa. Pe fața ei nu are voie să fie nicio urmă de tristețe sau durere. Flo merită să zâmbească și să fie fericită.

-- Flo, vreau să știi că nu ți-am zis deoarece nu eram sigur că tatăl tău spune adevărul. Eu... Am un carnet. Sau, mă rog, era al tatei. În el își nota toate numele victimelor sale. Iar numele mamei tale nu apare în el. De aceea am hotărât să mă informez mai bine. --

Observ cum Flo se enervează din nou:

-- Și nu te-ai gândit că poate n-a apucat s-o scrie pe mama fiindcă a fost prins?! --