Ai Încredere [vol. I]

6. Eu însămi

Flo

Mă trezesc cu razele Soarelui care îmi mângâie fața. Deschid ochii și mă uit în jur nedumerită. Uitasem de ce s-a întâmplat ieri.

După ce ochii mi se obișnuiesc cu lumina de dimineață, mă ridic din pat, îmi iau niste papuci pe care-i găsesc într-un dulap și un halat. Apoi deschid ușa și mă îndrept spre bucătărie să văd dacă este ceva de mâncare.

Deschid frigiderul și încerc să-mi dau seama ce-aș putea mânca, deși nu prea am din ce alege. Se vede că Darren n-a mai cumpărat demult mâncare.

-- Cauți ceva de ronțăit? -- se aude o voce în spatele meu, iar eu tresar.

Mă întorc și-l văd pe însuși Darren.

-- Ăăă, da, da caut. Dar, din câte observ, nu prea te-ai mai deranjat să mai treci pe la magazin. -- îi atrag atenția.

-- Da, nu tare mai am timp, așa că mai nou comand fast-food -- îmi răspunde el, iar eu ridic o sprânceană.

-- Fast ce? -- întreb confuză.

Zâmbește, lăsându-și dinții la vedere.

-- De ce te miri? Nu e așa rea. -- îmi spune.

-- Poate, nu știu. -- murmur, plecând capul.

-- Stai, tu n-ai mai mâncat fast-food?! -- întreabă el mirat.

-- Nu... -- recunosc eu.

-- Ce viață tristă ai... --

-- Poftim?! -- îl întreb indignată.

Darren ridică mâinile în semn de apărare.

-- Hey, glumeam! --

Nu-l privesc, ci mă uit în altă parte.

-- Nu mai glumi cu asta. -- i-o tai eu.

-- Bine, scuze. --

Se apropie de mine și mă întoarce cu fața spre el.

-- Unde e zâmbetul ăla al tău? -- mă întreabă.

Îmi prinde bărbia cu degetele și mă forțează să mă uit la el.

-- Ai vrea să încerci fast-food? --

Îi schițez un mic zâmbet. Se pare că-l satisface pentru că zâmbește și el.

-- Ăsta e zâmbetul pe care îl voiam! -- spune el fericit.

Nu pot să nu mă abțin să râd, așa că-i dau drumul. Darren începe să râdă și el.

-- Ce se petrece aici? -- se aude o voce din spatele nostru.

Eu și Darren ne întoarcem și îl vedem pe Axel cum stă în prag, sprijinit de ușă. Stă câteva secunde acolo, după care vine spre noi.

-- Și eu care credeam că dormi dus. -- îi spune Darren cu un ton amuzat, dar Axel nu râde.

Doamne, cum au ajuns ei doi să fie prieteni?! Adică, sunt atât de diferiți! Darren e un tip atât de amuzant și mereu binedispus, pe când Axel... Ei bine, e Axel.

-- Da, dormeam dus, dar apoi mi-am amintit că trebuie s-o duc pe prințesă acasă. -- îi răspunde Axel.

-- Stai așa prietene, nici măcar n-a mâncat! -- zice Darren.

-- Poate să mănânce pe drum. --

-- Sau aș putea decide eu unde mănânc. -- îi spun lui Axel pe un ton iritat.

Își dă ochii peste cap.

-- Bine, dar să fie repede. -- spune și pleacă.

Uh, îl cunosc de o zi și deja mă face să mi se ridice tensiunea!