Ai Încredere [vol. I]

3. Ca o umbră

Axel

Nu mă știi. Sunt genul de persoană care se face nevăzut prin mulțime. Poate că m-ai văzut odată, într-un moment de neatenție de-al meu, dar sigur nu mă mai vezi. Și și dacă s-ar întâmpla, nu m-ai recunoaște.

De mic sunt priceput în a mă ascunde. Tata m-a învățat că ca să obții ceva, trebuie să ai grijă să-l iei fără să fii văzut. Dacă te vede, fugi. Nu te uita în spate. Doar fugi. Fugi cât de tare poți și încearcă să-l faci să-ți piardă urma.

Sunt ca o umbră în lumina zilei. Nu mă poți vedea. Știu să mă camuflez așa de bine, încât nici nu vei sesiza că am fost prin preajmă. Sunt ca un ninja.

Ai face bine să n-ai lucruri de valoare când sunt în zonă, fiindcă ți le iau ca prin magie. Nici nu vei observa că-ți lipsește ceasul, brățara, cerceii sau chiar portmoneul, până nu vei ajunge acasă.

După cum am spus, sunt ca o umbră prin mulțime. Normal că nimeni nu-l bagă în seamă pe băiatul care umblă cu aceleași haine, care nu a făcut un duș de mai bine de o săptămână și care e nepieptănat.

Nu spun că n-aș putea să-mi cumpăr haine noi. Normal că aș putea. După cum ți-am zis, fur lucrurile de valoare ale oamenilor de când mă știu. Îmi permit multe lucruri. Dar nu sunt prost. Știu că în momentul în care voi fi aranjat, nu voi mai putea trece neobservat. Voi fi expus. Atunci cum voi mai putea să fur?

Dar astăzi, trebuie să mă expun în mulțime, fiindcă Layla, sora mea, are nevoie de mine s-o ajut la standul ei de la piață. I-am spus de nenumărate ori că nu pot să stau atât de mult printre oameni. Vor începe să mă recunoască. Dar evident că nu i-a păsat. Poate n-ar trebui să-mi pese nici mie de standul ei amărât.

-- Ai întârziat. -- aud vocea iritată a surorii mele.

-- Iartă-mă că nu-mi pasă. -- îi răspund pe un ton la fel de iritat.

Își dă ochii peste cap și oftează.

-- Axel, te rog... Chiar vreau să fac câțiva bani. --

-- Dar avem bani! -- îi spun și îi arăt bijuteriile furate.

Panicată, Layla se uită împrejur, iar apoi îmi face semn să le ascund. Procedez întocmai, având un rânjet pe față.

-- Liniștește-te. Nu e primul meu rodeo. -- îi zic.

-- Indiferent dacă e primul tău rodeo sau nu, tot nu trebuie să te afișezi cu bijuteriile astea într-un loc public! Dacă te prinde cineva?! --

Îmi dau ochii peste cap.

-- Vrei să te relaxezi? Am totul sub control. --

-- De ce a trebuit să vii cu ele?! -- îmi reproșează în continuare Layla.

-- Pentru că sunt într-o piață. Imaginează-ți cât ar plăti lumea pe ele! -- îi spun cu un entuziasm în glas.

Layla face ochii mari, apoi spune:

-- Ai înnebunit?! Vrei să le vinzi aici?! --

-- Păi, da. Unde altundeva? --

-- Oriunde altundeva! Uh, nici nu știu de ce te mai las să faci asta! Nu-mi permit să te pierd și pe tine! Dacă te prind, o să ajungi și tu la... --

Vocea îi piere. Las capul în jos. Știu cât de frică îi e Laylei de faptul că aș putea ajunge și eu la închisoare, la fel ca tata. Și, trebuie să recunosc, și mie mi-e frică. Dar n-am ce face. I-am promis tatei că ne vom asigura mie și Laylei un viitor frumos. Nu pot să-l dezamăgesc.