Ai Încredere [vol. I]

31. Criminal

Flo

Stau pe patul lui Axel și aștept să se întoarcă și să-mi spună ce s-a întâmplat. Arunc o privire la ceasul de pe perete. N-au trecut nici 5 minute. Și, oricum, ce se poate întâmpla de Axel mi-a spus să stau aici?

Nu sunt o fetiță speriată pe care trebuie s-o protejeze. Pot să mă apăr și singură. Nu e ca și cum cineva ar vrea să mă omoare, nu?

Dintr-o dată, mi se oprește inima. Dacă sunt tipii ăia care îmi vor lănțișorul? Dacă s-au întors? Nu, sunt paranoică. Axel s-a ocupat de ei, sunt sigură. Nu i-ar lăsa să scape așa ușor dacă nu ar fi căzut la un comun acord.

Și totuși, am în continuare sentimentul ăla de neliniște. E ca și cum aș simți că se întâmplă ceva foarte rău afară. De ce am impresia asta? Ah, mă agit din nimic, sunt sigură!

Trebuie să mă conving că e așa. Știu că poate n-ar trebui s-o fac, că poate o să-l enervez pe Axel, dar trebuie să mă asigur că nu e nimic pentru care să-mi fac griji. Măcar atunci, voi răsufla ușurată.

Așa că mă ridic de pe pat, îmi iau un hanorac negru din dulap și îmi croiesc drum spre ușa de la intrare. Înainte să cobor scările, aud un țipăt. Mă opresc. Acum, e clar că ceva nu e în regulă. Îmi revin din paralizie, iar apoi o aud pe Ruby din camera ei.

-- Flo... De ce a urlat mami? -- îi aud vocea tremurată a micuței.

Mă uit la ea și observ că în brațe are unul din plușurile ei, iar ochii îi sunt plini cu lacrimi care sunt cât pe ce să cadă. Fără să mai stau pe gânduri, mă duc înspre ea și mă aplec, pentru a fi la înălțimea ei.

Mă folosesc de mâini pentru a-i opri lacrimile în a cădea, după care o trag la pieptul meu. Niciuna din noi nu spune nimic, ci ne lăsăm purtate de sentimentul de siguranță pe care ni-l transmite îmbrățișarea.

Stând așa, îmbrățișate, îmi dau seama cât de mult seamănă Ruby cu mine, când eram de vârsta ei. La fel ca ea, eram foarte vulnerabilă, mă speria aproape orice. Tata nu era foarte afectuos cu mine, de aceea îi duceam foarte mult dorul mamei. Aveam nevoie să știu că cineva e acolo, cu mine, că nu sunt singură. Dar, evident, răspunsul pe care îl primeam mereu era tăcerea.

În ziua în care m-am simțit cel mai rău, în care am simțit că existența mea pe această lume nu-și are rostul, am vrut să fac un gest necugetat. Da, știu, dacă stau să mă gândesc acum, sună foarte ridicol. Dar eram o copilă. Mă apucase depresia, și știm cu toții că e una din cele mai rele boli posibile.

Când tata a angajat-o pe Pamela, lumea mea a prins din nou culoare. M-a ajutat să mă descopăr și să mă facă să realizez că o singură viață avem, așa că trebuie trăită. I-am urmat sfatul, la început doar pentru că mă forța ea, dar, fără să-mi dau seama, făceam totul de una singură. Atunci a fost momentul când am știut că încep să mă vindec.

Ruby e mai norocoasă la capitolul ăsta. Are doi părinți și un frate care o iubesc foarte mult. Sunt sigură că, dacă ar avea de ales, și-ar da și viețile pentru ea. Pentru că, să fim serioși, fata asta are toată viața înainte. Poate să-și aleagă singură viitorul. Poate fi cine vrea.

Ne desprindem din îmbrățișare și o privesc în ochi, pentru a mă asigura că nu plânge. Zâmbesc atunci când îi văd fața senină.

-- Stai aici, bine? Mă duc să văd ce se petrece. -- îi zic, iar Ruby aprobă din cap.

După ce se retrage în camera ei, alerg spre ușa de la intrare. Imediat ce ajung în prag, mă opresc. Am impresia că ochii îmi joacă feste, pentru că e imposibil ca tata și Pamela să fie aici.