32. Vină

156 12 0
                                    

Axel


" E un criminal! "

Asta e tot ce aud în mintea mea de când am plecat de la Jeff și Carmen. Nu știu de ce mă afectează așa mult, sincer. Adică, nu e ca și cum ar avea dreptate. Pentru că nu are. Dar atunci, de ce mă simt ca și cum aș fi vinovat de ceva?

" Tatăl tău mi-a omorât soția! Pe mama lui Flo! "

Nu e posibil așa ceva. Nu, nu mă refer că nu e posibil ca tata să fi omorât pe cineva, ci nu e posibil ca una din victimele lui să fie mama lui Flo! Cum pot fi așa de sigur? Pentru că îi cunosc toate victimele.

Tata era și e un psihopat. Îi plăcea să profite de femei, pe care, mai apoi, le omora. Avea grijă să nu lase urme, dar purta mereu un carnețel cu el pentru a-și nota numele femeilor. Iar carnețelul ăla a rămas la mine. Mi-aș fi dat seama din secunda în care i-am auzit numele de familie a lui Flo că mama ei a fost una din victime.

N-a fost. N-are cum. Sunt sigur că domnul Champwell a făcut o confuzie. Dar oare pot fi eu așa de convins? Chiar nu există nicio probabilitate ca tata să fie ucigașul soției lui? Nu știu. Când stau să mă gândesc la toate astea, devin din ce în ce mai nesigur.

Trebuie să aflu adevărul. Trebuie să știu. Dar, cel mai important, Flo nu trebuie să afle nimic din toate astea. Nu până nu sunt sigur.

Simt mâna lui Flo cum îmi atinge piciorul. Mă încordez. N-am crezut vreodată că atingerea ei o să mă facă să mă simt neliniștit.

-- Axel, știu că poate te simți rănit din cauza vorbelor tatei, dar vreau să știi că nu te voi mai judeca. De acum încolo, am să ascult ce ai de spus, fără să-mi fac scenarii înainte. Am încredere în tine. --

N-ar trebui să mă simt ușurat că o aud spunând asta? Nu asta mi-am dorit încă de la faza când a aflat cu ce mă ocup? Nu i-am tot cerut eu să aibă încredere în mine? Ba da. Atunci, de ce nu mă bucur?

De ce simt că aș avea un cuțit care, de fiecare dată când creierul meu aude ceea ce vrea, se adâncește și mai tare în mine? Ce e sentimentul ăsta?

Vină. Asta simți când știi că ce faci sau gândești nu e corect. Dar ce nu e corect? Faptul că am ales să nu-i spun lui Flo adevărul? Ea așteaptă să-i explic ce s-a petrecut, dar ce-am să-i zic?

N-ar trebui s-o mint. Chiar n-ar trebui. Dar, nu știu de ce, o parte din mintea mea îi e frică de reacția ei. Poate că o parte mai mare. Bine, întregii mele minți îi e frică. Da, așa e, îmi e frică că, odată ce-i voi spune lui Flo că tatăl meu e ucigașul mamei ei, n-o să mă mai privească cum a făcut-o până acum. Am s-o pierd.

Dar, dacă stau să mă gândesc, n-o mint. Adică, nici eu nu știu adevărul. Încă. Dar am să-l aflu. Întâi de toate, trebuie să-mi dau seama cât de multe știe Flo. Realizez că e un subiect sensibil pentru ea, dar trebuie să încerc.

-- Flo, ascultă, eu... --

Degetul mare al lui Flo îmi acoperă buzele, împiedicându-mă să mai vorbesc.

-- Nu e nevoie să începi să-mi explici acum. Concentrează-te la drum, iar atunci când ne vom opri, îmi vei spune. Am răbdare. --

Își ia degetul de la gura mea, iar eu expir zgomotos. Simt cuțitul cum mă apasă mai tare. Vina.

Opresc brusc mașina, lăsând-o pe Flo cu o față șocată. Îmi pun capul pe volan și încerc să-mi limpezesc gândurile. Nu pot conduce dacă am atâtea pe cap.

-- Axel -- spune Flo, care îmi apucă mâna -- ești bine? --

-- Nu, Flo, nu sunt bine! -- mă răstesc la ea.

Flo se sperie și simt cum încearcă să-și retragă mâna, dar i-o strâng.

-- Îmi pare rău, îmi pare rău. -- mă tot scuz eu -- Nu știu ce-i cu mine, dar am întruna vorbele tatălui tău în cap și habar n-am cum să mi le scot! --

Spre surprinderea mea, Flo încuviințează din cap, având pe față un zâmbet trist. Mă strânge și ea de mână, iar eu mă bucur că nu se mai împotrivește.

-- Știu cum e. Nici eu nu pot să scap de ele. -- spune ea.

-- Serios? --

-- Da. Deși, nu pot să înțeleg de ce te-a numit tata criminal. --

Îmi mut privirea de la Flo și mă uit în față, observând mașinile care vin și pleacă.

-- Știu că am convenit că vom vorbi când ne vom fi cazat la un motel sau în altă parte, dar am impresia că o să te simți mai bine dacă o să-mi povestești ce s-a întâmplat între tine și tata. --

La naiba. Până găseam unde să stăm aveam timp să mă gândesc la ce-i voi zice, dar văd că mi s-a terminat timpul. Pentru o secundă, chiar mă gândesc să-i spun exact cum s-a petrecut totul, dar apoi mă opresc. Ce-i în capul meu?!

Inspir profund. Până la urmă, tot trebuie să-i spun ceva, așa că mă hotărăsc să-i zic o parte din adevăr. Sau, mă rog, dacă l-aș putea numi așa.

-- Presupun că ți-ai dat seama că tatăl tău nu e cel mai mare fan al meu. -- încep eu -- Așa că probabil faptul că mă ocup cu afaceri ilegale l-a determinat să vină la Jeff și Carmen să mă acuze de cine știe ce chestii. --

-- Deci, pur și simplu a apărut din senin să facă asemenea acuzații?! -- mă întreabă Flo, având o față dezgustată.

-- Cred că l-a determinat și ideea că te-am răpit, din nou. --

-- Nu m-ai... --

-- Da, eu știu asta, dar tatăl tău tot continuă cu ale lui! --

Flo își îndreaptă atenția spre drum.

-- Nu-mi vine să cred că a fost în stare să vină până acolo și să facă o asemenea scenă! --

Se oprește, amintindu-și de ceva.

-- Oh Doamne, oare cum s-au simțit Jeff și Carmen? Nici măcar n-am apucat să stăm de vorbă cu ei! Ce gândesc acum despre noi? --

-- Flo, liniștește-te. Jeff și Carmen sunt niște oameni de treabă. Au înțeles ei care e situația. --

-- Și oare tata e pe urmele noastre? --

În vocea ei se simte frica. Chiar și acum, după tot ce-a făcut tatăl ei, îi e frică de ce părere are despre toate astea.

-- Mă îndoiesc. Cred că i-ai sugerat clar că n-ai de gând să te mai întorci. --

Flo se uită la mine cu o față serioasă. La naiba, nu trebuia să spun asta.

-- Știi ceva, uită ce-am zis. Hai să trăim clipa asta, fără să ne gândim la ce va urma. -- îi zic eu.

Asta pare s-o mai relaxeze puțin, pentru că se face comodă pe scaun și așteaptă să pornesc din nou motorul.

-- Știi, Axel, nu regret nimic. --

-- Nu? --

-- Nu. Tu regreți ceva? --

Regret, oare, ceva? Aș vrea să spun că nu, dar simt cum cuțitul mi se bagă și mai adânc. Mă roade vinovăția. Dacă ar ști Flo întregul adevăr, 100% nu s-ar mai afla în acest moment cu mine.

Da, dacă e să gândesc sincer, regret un singur lucru: Faptul că am despărțit un tată și o fiică unul de altul.

Ai Încredere [vol. I]Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum