Ai Încredere [vol. I]

40. Cole

Isabel

Chiar nu credeam că o să apuc ziua asta. Chiar nu credeam că o să aflu în sfârșit unde e. Dar am reușit. Am reușit să aflu orașul în care se află. Iar acum, trebuie să-mi dau seama în ce zonă locuiește.

Îi plătesc șoferului și cobor din taxi. Mă uit în jur, încercând să mă gândesc pe unde ar trebui s-o iau. Nu cunosc pe nimeni din orașul ăsta. Nici măcar n-am mai fost aici. Ar trebui oare să întreb pe cineva? Nu, e o idee proastă. În plus, ce-aș putea să-i întreb? Trebuie să mă descurc singură. Și pot face asta. Am să-l găsesc și am să-l scot din orașul ăsta.

Gata cu jocurile. Merită să ducă o viață normală, departe de aici. Nici nu vreau să-mi închipui prin ce a trebuit să treacă până în momentul de față. Am întârziat prea mult, știu asta. Probabil, dacă nu mă înșel, ar trebui să aibă în jur de 20-21 de ani. Oare am să-l recunosc? Oare el o să mă recunoască? Ce tot vorbesc?! Evident că nu mă va recunoaște. Nici n-are cum. Am fost despărțiți când el era foarte mic.

Mă doare sufletul când mă gândesc că n-am fost prezentă când a făcut primii pași și când a spus primele cuvinte. A fost răpit de lângă mine. N-a avut parte de dragostea maternă. În schimb, a fost obligat să trăiască cu monstrul ăla. Cine știe la câte chinuri l-a supus.

Am auzit că a fost închis. Gândul că ființa aia putrezește acum în închisoare mă face să zâmbesc cu satisfacție. În sfârșit a primit pedeapsa pe care o merita. În sfârșit nu va mai reprezenta o problemă. Sunt liberă. Noi suntem libere.

Mă tot gândesc la toate astea în timp ce mă plimb aiurea pe străzi. N-are rost. În felul ăsta, nu-l voi găsi niciodată. Trebuie să mă gândesc la un plan B. Știu că nu e o idee prea înțeleaptă, mai ales că nu vreau să-i văd fața, dar n-am încotro. E singura persoană care știe unde e.

-- Mă scuzați! -- îi atrag atenția unei femei care trece pe lângă mine -- Ați putea să-mi spuneți unde este închisoarea? --

Femeia se dovedește a fi amabilă și se oferă să mă conducă până acolo. Când ajungem în fața închisorii, îi mulțumesc și ne vedem fiecare de drum.

De îndată ce pășesc în clădire, simt că ăsta nu e un loc pentru mine. Respiră. Ești aici pentru el. Gândește-te la momentul când îl vei revedea. Inspir adânc și mă apropii de doamna de la recepție:

-- Bună ziua! Dacă nu e prea mare deranjul, aș dori să vizitez pe cineva. --

Recepționera își concentrează atenția asupra mea, lăsând hârtiile peste care se uita. Își îndreaptă ochelarii și îmi zice:

-- Mă tem că orele de vizită nu sunt disponibile. --

-- Vă rog... Trebuie să vorbesc neapărat cu el! --

Femeia răsuflă iritată:

-- Despre ce anume vreți să vorbiți? --

-- Trebuie să știu unde se află fiul meu. --

Ridică o sprânceană, dar nu e curioasă să știe detalii. În schimb, mă întreabă:

-- Numele? --

Nu l-am mai rostit demult, dar și acum îmi provoacă fiori pe șira spinării. Sper că e ultima dată când mai trebuie să-l pomenesc:

-- Miles Harris. --

5 minute mai târziu, mă aflu în sala de vizite. Stau la o masă, cu o lumină nu prea puternică care îmi pâlpâie în cap. Sunt foarte agitată. După atâția ani, am să-l revăd pe omul care mi-a răpit singurul lucru pentru care mai trăiesc.