Ai Încredere [vol. I]

28. Nu-l voi lăsa să cadă

Flo

Mă holbez la farfuria mea de 5 minute. Nu pot mânca, deși simt cât de bine miros pulpele preparate de Carmen. Mă tot gândesc la ce mi-a povestit Axel.

Știu că a trecut și trece prin multe, încă de când tatăl lui a fost închis. Dar nu mi-am închipuit că atunci când l-a lăsat pe Axel să se descurce, l-a lăsat și cu grija a două surori. E prea mult, chiar și pentru el. Nimeni nu merită să treacă prin așa ceva.

Îmi ridic privirea din farfurie și mă uit la micuța Ruby, care mănâncă cu poftă. E o fetiță atât de veselă... Mă întreb cum ar fi fost dacă trăia în condițiile lui Axel și Layla. Ar fi fost nevoită să se maturizeze repede, la fel ca ei.

Mă uit spre Axel, care mănâncă în liniște. Îi cercetez chipul, gândindu-mă cât de multe a avut de suportat. Poate că la suprafață pare dur și rece, ca și cum nimic nu-l afectează, dar eu știu adevărul. Știu că imaginea asta e, de fapt, un scut de apărare. Că în spatele ei se ascunde un băiețel fragil, care a fost nevoit să se maturizeze de la o vârstă fragedă. A fost nevoit să ducă lupta asta singur, încercând să supraviețuiescă.

Dar nu-l voi mai lăsa să lupte pe cont propriu. Voi fi lângă el, la bine și la greu. Orice ar fi, nu-l voi lăsa să cadă. Voi fi sprijinul lui, perna lui de confort. Acum că știu cu ce se confruntă, voi avea grijă să iasă la suprafață și să vadă lumina.

-- Flo, scumpo, nu-ți place mâncarea? -- mă trezește din gânduri vocea lui Carmen.

Axel își întoarce privirea spre mine și mă surprinde uitându-mă la el. Oare de cât timp m-am holbat?

-- Ești bine? -- mă întreabă și Axel.

-- Ăăă, da, normal că sunt bine. -- le răspund amândurora.

Carmen și Jeff fac schimb de priviri, după care își continuă masa. Dar Axel continuă să se uite la mine. Îi simt mâna cum îmi atinge coapsa, iar pielea mi se face automat de găină. Se apleacă spre mine și îmi șoptește la ureche:

-- Vrei să iei o gură de aer? --

Încuviințez din cap, după care Axel se ridică de la masă, având privirile confuze ale lui Carmen și Jeff ațintite spre el.

-- Flo nu se simte tare bine, așa că o scot puțin afară. -- le explică el.

-- E cumva de la mâncare? -- întreabă Carmen, având o față panicată.

-- Nu, nu e! -- încerc s-o asigur eu.

Fața ei se relaxează puțin, după care Ruby se ridică și ea.

-- Și eu vreau afară! -- strigă ea.

-- Ruby... -- începe să-i zică tatăl ei, dar îl întrerup.

-- Nu, e în regulă. Poate veni și ea. --

Ruby începe să sară în sus de fericire, după care o ia înaintea mea și a lui Axel. Noi o urmăm tăcuți în grădina din spatele casei.

-- Ăsta e locul meu preferat! -- ne anunță surioara lui Axel.

Într-adevăr, e un loc care nu poate să nu-ți placă. Mica grădină a lui Carmen și Jeff e împodobită cu tot felul de flori, care au un parfum încântător, iar, în mijlocul curții, se află o băncuță.

Degetele lui Axel se împletesc cu ale mele, după care mă conduce spre aceasta. Ne așezăm, privind stelele de pe cer. E o noapte atât de frumoasă, iar atmosfera din jur e atât de liniștitoare, încât mă face să vreau să rămân aici pe veci. E ca un loc dintr-o poveste, unde, de obicei, se refugiază personajele care au nevoie să fie doar ele și natura, având posibilitatea de a procesa tot ce se întâmplă în viața lor: lucruri bune sau rele.

Îmi cobor privirea de la cer și o zăresc pe Ruby cum aleargă de colo colo, zburdând ca o oiță. E atât de drăgălașă... Cred că ar putea fi definiția copilului fericit.

-- Îmi place s-o văd așa, cu zâmbetul pe buze. Îmi dă satisfacția că măcar unul din noi e fericit. -- îi aud vocea lui Axel.

Îmi concentrez atenția asupra lui și îl surprind cum se uită melancolic la surioara lui. Tresar atunci când observ o lacrimă care i se prelinge pe obraz. Fără să aștept să cadă, mă apropii de Axel și i-o șterg cu degetul mare. Își întoarce fața spre mine și îmi zâmbește trist.

Doamne, mi se rupe inima să-l văd așa! Îi strâng mâna mai tare, semn că nu e singur. Cel puțin, nu mai e. Axel își trage nasul, după care mă cuprinde într-o îmbrățișare. Simt cum încearcă să nu plângă, mai ales de față cu Ruby.

Îmi ridic una din mâini și îi ating părul mătăsos, după care încep să-l mângâi. Nu-l voi lăsa să cadă. Îi simt trupul cum tremură, ceea ce-mi dă de înțeles că plânge în liniște, numai eu fiind capabilă să-i aud suferința.

Până la urmă, îi ridic capul, care până acum s-a odihnit pe umărul meu, și îmi lipesc fruntea de a lui.

-- Axel, uită-te la mine. -- îi cer eu.

După o lungă ezitare, își ridică privirea pentru a-mi întâlni ochii. Încă nu mă pot obișnui să-l văd așa, vulnerabil. Presupun că ăsta e adevăratul Axel: băiețelul fragil, lăsat să se descurce pe cont propriu. Faptul că și-a dat masca jos în fața mea mă face să-mi dau seama că am reușit să ocup un loc în inima lui.

-- De acum încolo, nu vei mai fi singur. Voi fi alături de tine, la bine și la greu, indiferent de situație. Mă auzi, Axel? --

Nu pot descifra privirea lui. E atât de... Lipsită de viață. Nu-l voi lăsa să cadă. Mă apropii și mai tare de el și îmi așez mâinile în jurul gâtului lui, după care îl sărut. La început, simt ezitarea lui Axel, dar, până la urmă, se lasă prins în legătura pe care o creez între noi.

-- Și eu te iubesc. -- îi spun printre sărutări.

Axel își pune mâinile în jurul taliei mele și mă lipește cu totul de el. Nu ne mai putem opri. Știu că ar trebui, fiindcă Ruby e la doar câțiva metri de noi, dar nu putem. Și nici nu vrem. Îl iubesc. Îl iubesc atât de mult!

Dintr-o dată, Axel se desprinde de mine și se ridică. Pentru un moment, am impresia că am făcut ceva greșit, dar, apoi, îmi întinde mâna. Mă uit la el cu o privire nedumerită, iar el îmi zice:

-- Nu mai pot rezista, Flo. Mă înnebunești. Vreau să fac parte din tine, întru totul. --

Nici nu e nevoie să stau să mă gândesc la ce se referă, deoarece privirea lui spune totul. Automat, mă înroșesc. Fără să mai adaug ceva, îi zâmbesc și îmi pun mâna în a lui, după care mă ridic și eu.

-- Să sperăm că de data asta nu ne va deranja nimeni și nimic. -- îl aud cum îmi vorbește.

Am rămas din nou fără cuvinte, fiind prea concentrată pe ce avea să urmeze. Îl las să mă ghideze, dar, în momentul în care vrem să intrăm în casă, pașii lui Ruby se aud în urma noastră.

-- Unde vă duceți? -- ne întreabă ea, iar eu nu pot să nu râd nervos.

Ruby îmi aruncă o privire bănuitoare, având o sprânceană ridicată. Idioată mai sunt. Din fericire, Axel ne scoate din situația asta jenantă:

-- O duc pe Flo în camera de oaspeți să se odihnească puțin. Poți să le spui lui mami și lui tati că vom dormi aici? --

Fața lui Ruby se luminează din nou, astfel uitând de întrebarea pe care ne-a pus-o. Aleargă în casă și începe să strige:

-- Mami! Tati! Axel și iubita lui dorm la noi! --

Axel și cu mine izbucnim în râs, după care, îmi dau seama de o chestie.

-- Nu ai corectat-o când a zis că sunt iubita ta. --

Axel își întoarce capul spre mine și rânjește.

-- Asta pentru că nu e nevoie de corecție. --

Roșesc din nou, după care îmi dau ochii peste cap, dar, în sinea mea, mă bucur că Axel s-a întors la vechea lui atitudine.