22. Fantezie

188 11 0
                                    

Flo


După cele două ore pe care le-am petrecut în fața televizorului, mama lui Nicole o sună să vină acasă. Așa că după ce ne îmbrățișăm, iese din încăpere iar eu rămân singură.

Mă așez pe pat și îmi deschid telefonul să văd cât e ora. 22:36. Mă întreb când are de gând să vină Axel. Sau oare mai vrea să vină? Poate s-a răzgândit. Poate și-a dat seama că... Nu simte ce simt eu pentru el?

Ah, mă simt jenată. Adică, eu stau aici, în pat, ca o fetiță de clasa a 6-a care se gândește dacă crush-ul ei o place sau nu. Chiar fac asta. Chiar am ajuns să fac asta. Și mă irită rău cum mă înroșesc toată atunci când îmi fuge mintea la Axel!

Eu nu sunt așa. Obișnuiam să cred că un băiat nu te poate face să simți fluturi în stomac atunci când vorbești sau te gândești la el. Nu eram deloc adepta romantismului. Nici nu voiam să am parte de așa ceva în viața mea, sincer.

Și, contrar voințelor mele, iată-mă în camera mea, gândindu-mă la un băiat pe care-l știu de câteva zile. Oare sunt naivă? Poate Nicole are dreptate. Poate nu avem niciun viitor împreună. Poate și Axel și-a dat seama de asta și de aia n-a venit!

Ah, trebuie să încetez cu gândurile astea negative! Va veni. Sunt sigură. Trebuie doar... Să am răbdare. Da.

O oră mai târziu, aud vocea tatei de la parter. Mă ridic cu greu din pat și îmi croiesc drum spre ușă. Știu că nu e bine să trag cu urechea, dar vocea tatei pare tensionată și vreau să aflu care e cauza.

Ajung la capătul scărilor și îl văd pe tata vorbind cu Oliver. Oare ce are de discutat cu el? Cobor câteva trepte pentru a auzi mai bine conversația lor.

-- E important ca Flo să nu știe. Pot avea încredere în tine să nu-i spui? -- îl întreabă tata pe Oliver.

-- Evident, domnule Champwell. --

Tata dă din cap, după care ia niște documente de pe măsuța de cafea și i le întinde lui Oliver.

-- Vreau ca astea să fie în siguranță, undeva unde Flo nu le va putea găsi, și cred că cea mai bună ascunzătoare e la tine. -- zice tata.

-- Dar... Ce sunt astea? -- întreabă Oliver.

-- Date legate de Axel și familia lui. --

Simt un nod în gât. De ce nu vrea tata să găsesc documentele alea? De ce nu vrea să-mi spună ce informații a descoperit despre Axel?

Totul pare mult prea ciudat. Sau poate... Poate tata a descoperit ceva foarte rău legat de Axel și de aia nu vrea să știu. Sau poate că interpretez totul greșit. Nu știu...

-- Dacă nu vă deranjează, când o să-i spuneți lui Flo? -- îi aud din nou vocea lui Oliver.

-- Curând. De abia s-a întors acasă, nu vreau s-o fac să sufere. Știi prea bine că e un subiect delicat. --

Oliver încuviințează, după care își aranjează documentele în mână.

-- Aș putea s-o văd? -- îl întreabă pe tata.

-- E cam târziu, Oliver. Probabil că a adormit deja. --

Într-un fel, mă bucur că tata nu-l lasă să mă vadă fiindcă nu mai am chef de vizitatori, dar aș fi vrut totuși să rămân câteva clipe singură cu el ca să încerc să aflu câteva informații.

Oliver nu mai spune nimic, ci doar își ia sacoul pe el (niciodată n-am înțeles de ce se tot îmbracă așa formal) și pleacă. Mă întorc și eu în camera mea și închid ușa după mine.

Acum e clar că n-o să pot dormi, după ce am auzit. Tot ce vreau acum e... Să-l văd pe Axel. Vreau să-mi spună întreaga lui poveste, fără ezitări. Dacă chiar e să fim ceva, atunci nu trebuie să existe secrete între noi.

Am atâtea lucruri să-l întreb, iar el nici măcar n-a venit. Mi-a promis. Până la urmă, trebuia să-mi fi dat seama că nu-și va face apariția.

De ce mă simt tristă? Poate pentru că m-am atașat prea mult de el... Atât de mult încât nu vreau să-i mai dau drumul. Vreau să fie lângă mine, vreau să mă atingă așa cum știe el s-o facă, vreau să stăm în pat îmbrățișați, să fim pierduți în propria noastră lume...

Da, știu, trăiesc o fantezie ca orice fată îndrăgostită: Îți imaginezi scenarii care n-o să se întâmple niciodată. Dar oare fantezia mea cu Axel e atât de ireală? Oare chiar nu vom putea fi... Împreună?

Știu că duce o viață periculoasă, dar dacă m-ar lăsa să-l ajut, aș putea să-l scot pe el și pe sora lui din viața asta. Ar putea să fie cu adevărat... Fericiți. Axel n-ar mai trebui să fure lucrurile oamenilor și să se implice în afaceri ilegale, iar sora lui n-ar mai fi nevoită să lucreze de dimineața până seara.

Pot să-i ajut. Vreau să-i ajut. Au trăit prea mult timp așa, deci e momentul pentru o schimbare. Merită o viață mult mai bună, iar eu am să le ofer asta.

Privirea mi se oprește pe telefon. Mă întind după el și verific din nou ora. 22:58. Ah... Urăsc așteptarea asta! Dacă aș fi avut numărul lui Axel...

Dintr-o dată, ecranul telefonului se luminează și începe să se audă tonul de apel. Fără să vreau, tresar. După ce îmi revin, înșfac mobilul și mă uit să văd cine mă sună la ora asta.

Număr necunoscut.

Ezit, fiindcă nu știu cine ar putea fi la celălalt capăt al firului. Dar, cum curiozitatea e mereu mai mare decât teama, mă trezesc că răspund și pun telefonul la ureche.

-- Alo? -- se aude vocea mea tremurată.

-- Bună seara, mă scuzați de deranj, dar sunteți Flo Champwell? -- întreabă vocea de la capătul firului.

-- Ăăă... D-da, eu sunt. --

Oftează.

-- Mă tem că prietenul dumneavoastră, Axel Harris, a fost implicat într-un accident de mașină. --

Mi se oprește inima.

-- Cum adică a... Adică, e b-bine? -- mă bâlbâi.

-- Să spunem că da, adică, e conștient. Prietenul lui e într-o situație mult mai gravă, de aceea, dacă nu e prea mare deranjul, aș dori să veniți la spitalul din centru. --

Prietenul lui? Cine a mai fost în mașină cu Axel? După ce pun întrebarea îmi dau seama că e posibil ca femeia de la telefon să se refere la Darren.

-- Bine, ajung imediat. -- îi răspund.

-- În regulă. --

Chiar când vrea să închidă, o întreb:

-- Dacă nu vă supărați că întreb, de unde aveți numărul meu? --

-- Domnul Harris a solicitat să luăm legătura cu dumneavoastră, iar, având în vedere că domnul Champwell e bine cunoscut în orașul acesta, n-a fost greu să intrăm în contact cu dumneavoastră. --

-- Oh, păi... Bine, mulțumesc că m-ați anunțat. -- spun și închid.

Fără să mă stau pe gânduri, mă încalț cu niște bocanci și îmi iau o jachetă, după care țâșnesc din cameră și mă îndrept spre partea din conac unde stă personalul. Bat de câteva ori la ușă până se deschide.

-- Flo? E totul în ordine? -- mă întreabă Edgar.

-- Am nevoie să mă duci urgent la spitalul din centru. -- îi cer eu.

Edgar nici nu mă mai întreabă nimic, ci se îmbracă repede în costum și merge înaintea mea la mașină.

-- Tatăl tău știe? -- mă întreabă înainte să urc.

-- Nu, și aș prefera să nici nu afle. Am intrat deja în destule belele. --

Edgar ezită câteva momente, după care își fixează oglinda, pune cheia în contact și apasă pe accelerație.

Ai Încredere [vol. I]Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum