Ai Încredere [vol. I]

11. Ai Încredere

Flo

Habar n-am încotro mă îndrept. Nu mai gândesc limpede. Nu mai știu ce e real și ce nu. Tot ce am în cap e faptul că trebuie să scap de aici. Trebuie să mă întorc acasă. Dar cum?

Uh, de ce mi-am uitat telefonul? A, poate pentru că nu m-am gândit că o să ajung să fug cu un criminal-hoț-de-bijuterii-care-lucrează-în-mafie! Misiunea mea era să-mi recuperez lănțișorul și uite că nici asta n-am reușit.

M-am lăsat păcălită de Axel. Axel știa foarte bine că mă poate manipula cum vrea. A profitat de faptul că n-am mai făcut contact cu lumea exterioară. S-a jucat cu mine. Iar eu l-am lăsat s-o facă.

Pun pariu că tata e foarte îngrijorat. Cine știe cum a reacționat când m-a văzut plecând cu Axel? Probabil a fost foarte speriat, gândindu-se că am fost răpită, când, de fapt, am plecat de bună voie. Ce naivă am putut fi! Am avut încredere într-un băiat pe care nici măcar nu-l cunosc!

Îmi pun mâna la gât să-mi simt lănțișorul, dar nu simt nimic. Apoi îmi amintesc că mi l-a furat. Nu-mi vine să cred cât de proastă am fost! Chiar l-am crezut când mi-a spus că nu e la el lănțișorul! Naivo...

Iar acum rătăcesc într-o pădure, neștiind pe unde s-o apuc! Poate că ar fi trebuit să-l las pe Darren să mă însoțească. Dar, după cum spuneam, nu gândesc limpede! Tot ce-am vrut a fost să ies puțin și să-mi revin, dar am ajuns să mă rătăcesc. Perfect, chiar asta îmi mai lipsea!

Mă uit împrejur, încercând să-mi dau seama pe unde am venit, dar toți copacii și toate potecile sunt la fel! Dintr-o dată încep să mă panichez. Așa a murit și mama mea, în pădure. Nimeni n-a putut s-o ajute, deoarece nimeni n-o putea auzi. Era... Singură. Singură și neajutorată.

Tata mi-a povestit că a fost răpită imediat după ce m-am născut eu. Asistentele mă luaseră să mă ducă într-o sală cu alți bebeluși, iar mama a rămas singură. Trebuia să se refacă, astfel că n-a putut primi vizitatori. Atunci a fost momentul când, în timp ce dormea, fără să fie observat de nimeni, individul care mi-a ucis mama s-a strecurat în camera în care se afla și a luat-o cu el.

Tata era disperat. Nu știa cine ar fi putut s-o răpească. Mama mea era o femeie iubitoare și prietenoasă, deci nu și-a făcut dușmani. A căutat-o... Zile întregi. La final, când a dat de urma ei, a găsit-o într-o colibă din pădure, moartă. Trupul ei zăcea pe jos, fiind înconjurat de o baltă de sânge. Iar lângă acesta, era ucigașul ei.

Măcar l-au arestat, dar știu că n-a ajutat cu nimic. Mama mea e moartă. Numai din vina lui. Nu știu nici acum cine e tipul deoarece tata n-a vrut să-mi spună. Cică "e mai bine să nu știu".

În fine, m-am cam pierdut în gânduri. Măcar acum știți de ce îmi e frică de păduri. Mi-e frică să nu pățesc și eu același lucru. De aceea am nevoie de lănțișor! El îmi dă putere! De fiecare dată când mă simt slabă, îmi pun mâna la gât ca să-mi simt lănțișorul. Asta pe de-o parte, iar pe cealaltă parte e faptul că așa făcea și mama. Când simt lănțișorul la gâtul meu, e ca și cum aș simți-o pe mama lângă mine, chiar dacă nu e.

-- Flo! -- aud o voce care mă strigă.

Tresar și rămân nemișcată. Am impresia că e în mintea mea, fiindcă e imposibil ca cineva să mă găsească în pădurea asta imensă.

-- Flo! -- se aude din nou vocea.

Bine, deci clar nu e în mintea mea. De data asta aud și niște pași, așa că mă întorc. Credeam că e Darren, dar, de fapt, e cel pe care nu vreau să-l văd. Cel căruia i-am crezut minciunile și care s-a jucat cu mine în tot acest timp.

-- Flo, Slavă Cerului că ești teafără! -- spune Axel când mă ajunge din urmă.

Vrea să se apropie de mine, dar eu fac un pas în spate.

-- Stai departe de mine! -- strig eu.

Axel se oprește, privindu-mă cu o față șocată, ca și cum n-ar înțelege. Stăm și ne uităm unul la celălalt câteva secunde, după care îl aud oftând.

-- Flo, știu că Darren ți-a spus niște chestii, dar vreau să știi că nu-s adevărate. -- zice el.

Pufnesc.

-- A, deci vrei să-mi spui că nu te ocupi cu afaceri ilegale vânzând bijuterii furate la niște tipi din mafie?! -- mă răstesc eu la el.

-- Bine, stai să reformulez: Nu tot ce ți-a spus Darren e adevărat. --

El chiar vorbește serios?!

-- Tu chiar crezi că o să te mai cred după ce m-ai mințit?! După ce mi-ai furat lănțișorul?! --

-- Flo, eu... -- încearcă Axel să spună, dar îl opresc.

-- Ai idee cât înseamnă lănțișorul ăla pentru mine?! Nu, evident că nu ai idee! Și și dacă ai avea, tot nu ți-ar păsa! Ești un om jegos și nesuferit și nu vreau să te mai văd niciodată! --

-- Am vrut să-ți vând lănțișorul, da, dar n-am putut, bine?! N-am putut! --

Scotocește prin buzunar și scoate la iveală lănțișorul meu. Se apropie de mine, iar de data aceasta nu mă îndepărtez.

-- De ce n-ai putut? Credeam că nu-ți pasă de mine. -- îl întreb.

-- Așa am crezut și eu, dar, nu știu de ce, îmi pasă. Îmi pasă de tine, Flo. Și nu știu de ce, dar felul tău de-a fi mă înnebunește. Ești... Nu știu să descriu. Dar pot spune că ești o fată interesantă, și mă faci să simt chestii pe care nu le-am mai simțit până acum. --

Inspir adânc.

-- De unde știu că nu mă păcălești? De unde pot fi sigură că nu mă minți din nou? Te-ai jucat cu mine, deci de ce să n-o faci și acum? --

-- Doar... Ai încredere. Te rog. Promit că n-o să te mai mint. --

Oftez.

-- Nu știu dacă să te mai cred sau nu. --

Îmi ia fața intre palmele sale.

-- Flo, n-am vrut să te mint, dar am știut că dacă îți spun cine sunt de fapt o să mă consideri... --

-- Un criminal? -- îi termin eu fraza.

-- Mda... De aceea am ales să nu-ți spun. Dar vreau să știi că nu sunt un om periculos. Mă doare să cred că tu crezi asta despre mine. Mă faci să cred că aș putea fi ca... --

-- Ca cine? --

-- Ca... Tatăl meu... --

-- Tatăl tău e un om periculos?

-- Eu... Adică el... E neînțeles. Dar vreau să știi că nu sunt periculos. N-am făcut niciodată niciun rău nimănui. Și nici n-am să fac. Mai ales ție. --

-- Axel, eu... --

-- Flo, doar... Ai încredere. -- îmi spune el.

Vreau să mai adaug ceva, dar vorbele îmi sunt întrerupte de buzele lui Axel care le ating pe ale mele.