Ai Încredere [vol. I]

23. În Întregime

Axel

Mă trezesc într-o încăpere slab luminată. Mă uit în jur și observ că în mâna dreaptă am o perfuzie, iar piciorul drept îmi este bandajat. Sunt la spital. Super. Fix în locul pe care l-am evitat mereu am ajuns. Nu se putea mai bine.

Ușa de la cameră se deschide, iar pe ea își face apariția o asistentă. Se apropie de mine și zâmbește. Nu le înțeleg pe asistente.

-- Minunat, văd că te-ai trezit! -- spune și îmi verifică perfuzia.

-- Cât timp am fost inconștient? -- o întreb.

-- Nu prea mult. Când Salvarea a ajuns la locul accidentului, erai leșinat. Au trecut două ore. -- îmi explică ea.

Dintr-o dată îmi aduc aminte de Darren.

-- Darren e bine? --

Zâmbetul de pe fața asistentei dispare, fiind înlocuit de seriozitate.

-- Nu vreau să te mint, așa că îți voi spune direct: Prietenul tău se află într-o stare gravă. I-au intrat multe bucăți de sticlă, iar doctorii au spus că vor trebui să-l opereze. --

Nu pot să nu mă simt vinovat. Darren a ajuns în situația asta din vina mea. Eu am provocat accidentul. Toate astea din cauză că nu mi-a convenit să-l numească pe tata monstru.

-- Nu trebuie să te îngrijorezi. Sunt sigură că totul va fi bine. -- îi aud din nou vocea asistentei.

-- Dacă Darren pățește ceva... N-o să mi-o iert niciodată. -- murmur.

-- Ce tot spui? N-a fost vina ta. A fost doar un accident nefericit. --

De-ar ști ea adevărul... Nu pot să permit cuiva să știe ce s-a întâmplat cu adevărat. Voi merge la închisoare dacă se va afla.

Dacă Darren va spune adevărul când se va trezi? Asta dacă se va trezi. Doamne, ce tot spun aici?! Poate... Poate sunt și eu un monstru...

Camera începe să se încețoșeze. Nu mai văd bine. Trebuie să rămân treaz. Nu pot leșina din nou.

-- Te simți bine? -- mă întreabă asistenta.

Nu sunt în stare să-i răspund. Nu mai gândesc limpede. Parcă sunt într-un fel de... Transă...

-- Rămâi cu mine, mă auzi?! Nu închide ochii! -- strigă ea.

Am nevoie să vorbesc cu cineva. Am nevoie de cineva căruia pot să-i spun tot ce am pe suflet. Cineva care nu mă judecă.

-- Flo... -- murmur eu.

Asistenta fuge din cameră și se întoarce cu un doctor.

-- Stai liniștit, tinere, nu vei păți nimic. -- îmi zice doctorul.

-- Flo... Am nevoie de Flo... -- continui să spun.

-- Nu, de ce ai tu nevoie acum e odihnă. --

-- Nu, vă rog! Sunați-o pe Flo Champwell! Am nevoie de ea! -- strig eu mai tare decât am intenționat.

Asistenta și doctorul fac schimb de priviri, după care asistenta se retrage și închide ușa în urma ei.

-- O vom suna pe prietena ta, bine? -- mă asigură doctorul.

Încuviințez, pentru că din nou nu mai sunt capabil să spun vreun cuvânt.

Doctorul îmi ridică încet piciorul rănit, iar eu mă abțin să nu țip de durere. După ce îl examinează, mi-l pune la fel de încet înapoi pe pat, după care își ia carnețelul pe care îl avea în mână și începe să noteze ceva.

Încerc să mă relaxez. Flo va fi aici în curând. Voi putea să-i spun ce s-a întâmplat de fapt. Am încredere în ea.

Eventual, am reușit să adorm, pentru că atunci când îmi deschid ochii, îi zăresc chipul frumos al lui Flo. Fără să vreau, simt cum zâmbesc. Îmi ridic mâna liberă și îi ating obrazul.

-- Ai venit... -- șoptesc eu.

Observ îngrijorarea de pe fața ei. Se abține să nu plângă.

-- Hey... -- îi spun și îi șterg o lacrimă care i se prelinge pe obraz -- E totul în regulă, vezi? Sunt bine. --

Flo își trage nasul și se apropie mai tare de mine. Își pune o mână pe capul meu și începe să mă mângâie.

-- Când m-au sunat cei de la spital să-mi spună că ai avut un accident, am simțit cum fuge pământul de sub mine. Tot ce-am vrut a fost să ajung cât de repede pot la tine. --

Fata asta... Nici măcar nu mă cunoaște așa bine, dar își face griji pentru mine. Asta iubesc la ea: E dispusă să ajute pe oricine.

-- Flo... Hai mai aproape. -- îi cer.

Îmi zâmbește timid, după care se apleacă spre mine. Când nu mai rămâne niciun centimetru între noi, o sărut.

De asta aveam nevoie. Aveam nevoie de prezența ei, de chipul ei, de ochii ei, de buzele ei... Aveam nevoie de ea, în întregime. Sunt atât de norocos s-o am în viața mea... Iar faptul că ea e aici îmi garantează că n-are de gând să mai plece.

Ne sărutăm până nu mai avem aer, după care ne despărțim. Mă uit la ea, dar ea își ferește privirea. Atât de inocentă...

-- Unul din lucrurile care îmi plac la tine la nebunie e faptul că n-ai mai fost atinsă până acum. -- îi spun rânjind.

Încep să chicotesc atunci când fața lui Flo se face roșie de rușine. În continuare îmi evită privirea. Mă ridic cu greu și îi apuc bărbia, forțând-o să se uite la mine.

-- Axel, ce faci?! Întinde-te la loc, ai putea să-ți pierzi din nou cunoștința! -- strigă Flo alarmată.

-- Stai liniștită, am făcut teatrul ăla numai ca asistenta să te sune. -- îi zic.

Flo își dă ochii peste cap.

-- Da, sigur. Te și cred. --

Zâmbesc din nou, după care o sărut încă o dată. De câte ori m-a făcut fata asta să zâmbesc?! Am pierdut deja numărătoarea.

Apoi, dintr-o dată, Flo mă împinge și se uită la mine cu o față șocată.

-- Darren. -- spune ea -- Ce s-a întâmplat cu el? E bine? --

Chiar trebuia să ne strice momentul aducând vorba de el?! Respiră, Axel. Acum nu e momentul să te enervezi.

-- E... Ăăm... Doctorii o să-l opereze. --

-- Ce?! Oh, Doamne! -- exclamă Flo.

Se ridică de pe pat și începe să se plimbe alarmată prin cameră.

-- Flo, eu... --

-- N-a fost un accident, nu-i așa?! -- strigă ea la mine.

Știam eu că își va da seama. Și spuneam că nu mă cunoaște așa bine. Oricum, n-are rost s-o mint.

-- Ba da, a fost un accident. N-am vrut să se întâmple asta. --

Flo pufnește.

-- Având în vedere că Darren e într-o situație mult mai gravă decât tine înseamnă că a fost rănit înainte de accident! --

-- Da, așa e. L-am bătut. -- recunosc eu.

Flo se uită la mine cu o expresie care sugerează că nu e surprinsă deloc. După care, expiră adânc și se așază.

-- Ce ți-a spus, din nou? -- mă întreabă.

Oftez.

-- Mi-a spus că nu m-a ajutat în seara în care am vrut să-mi eliberez tatăl fiindcă e un monstru. --

Flo nu spune nimic câteva momente, ci se uită în gol, ca și cum ar încerca să analizeze întreaga situație.

-- Nu știu ce să mai cred. -- îmi zice ea.

-- Ce vrei să spui? --

Dar conversația noastră este întreruptă de Naomi, care țâșnește pe ușă.

-- Începe operația prietenului tău. -- îmi spune.