Resist ; jjk | zombie au

10

      — Cum te simți, Young Mi? întreabă șoptit Nam Joon, privind-o îngrijorat pe fată.

      Fusese speriată și era încă într-o stare de șoc. Își văzuse moartea cu ochii, chiar a simțit-o, la propriu. Tremura când a urcat în dubiță și rămăsese cu privirea pierdută în gol o bună perioadă de timp, gândindu-se la cât noroc a avut. Putea să aibă soarta lui Soo Bin, So Hee sau Ho Seok, deoarece a fost luată complet prin surprindere, însă Nam Joon a fost acolo pentru ea. Îi datora viața.

      — Sunt mai bine. Nu am apucat să îți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru mine. Dacă s-ar fi terminat ca la Yoon Gi și Nari? M-aș fi simțit groaznic de vinovată, spune și oftează.

      — Nu-ți mai ocupa mintea cu scenarii care s-ar fi putut întâmpla. Ei erau depășiți numeric. La noi nu era același pericol. Și chiar de ar fi fost, tot te-aș fi ajutat, spune acesta și îi zâmbește.

      Bruneta îi zâmbește la rândul ei și îl cuprinde într-o îmbrățisare strânsă, iar băiatul reacționează imediat și îi răspunde îmbrățisării. Young Mi se simțea protejată și lipsită de griji în brațele acestuia, pentru că avea toate motivele să se simtă așa. A avut grijă de ea în permanență și încerca să o facă să se simtă cât mai bine. Același lucru îl făcea și fratele ei, fata fiind mai mult decât norocoasă. Dacă nu i-ar fi avut pe cei doi de partea ei pentru a o apăra, probabil că nu ar mai fi fost acolo, alături de ceilalți șase. 

      — Știi? În toată nebunia asta și situația de criză în care ne aflăm, am reușit să ne cunoaștem. Oare dacă nu se întâmplau toate astea aveam să ne cunoaștem vreodată? întreabă aceasta și se depărtează cât să îl privească.

      — Probabil că nu, probabil că da, nu vom afla niciodată, ridică din umeri acesta. Dar acum totul a luat sfârșit. Singura și ultima noastră oprire va fi Busan, care este sigur. Am reușit ce ne-am propus și vom ajunge teferi.

      Bruneta aprobă și zâmbește când îi simte mângâierea delicată pe spate ei. Când își aducea aminte de ziua în care s-au cunoscut și bâta pe care a primit-o în stomac, îi venea să râdă, deși pe moment a fost dureros. Toți au fost atât de fericiți să descopere supraviețuitori și doar prin susținerea reciprocă de care au dat dovadă toți au reușit să ajungă așa departe, mai mult sau mai puțin toți. Din unsprezece persoane au rămas doar șapte, iar oricât de tare îi întrista acest gând, nu puteau schimba nimic. Au fost obligați să își lase prietenii în urmă chiar de ei.

      — Odihnește-te până ajungem, te vom trezi noi, în regulă? îi propune Nam Joon.

      Aceasta acceptă sfatul acestuia, nefiind rea încă aproape o oră de somn. Deși erau slabe și încăpeau toate trei în acel pat, nu au avut destul loc pentru a se foi și a găsi o poziție mai confortabilă. Îi era dor să doarmă singură, în patul ei mare și moale, fără vreo grijă sau frică. Însă în curând avea să se termine toată nebunia și alergătura, iar dacă avea să doarmă puțin, timpul ar trece mai repede. A închis ochii și și-a rezemat capul de umărul băiatului, care i-a cuprins mâna în a lui și a lăsat-o să doarmă oricum voia ea. Tae Hyung deja dormea, lăsându-l pe Jin să vorbească singur o bună bucată de timp, până a realizat că brunetul a adormit. Ji Min s-a mutat mai aproape de Jin și au început să vorbească, deoarece nu putea să doarmă. Nu cu amintirea iubitei sale în care era întinsă pe ciment și transformată într-una din creaturile acelea scârboase.

      — Îmi pare rău, șoptește Jung Kook.

      — Pentru ce îți pare rău? întreabă Nari confuză și îl privește.

      — Pentru că nu am fost acolo. Dacă eram și eu nu ați mai fi fost depășiți numeric și poate că Yoon Gi încă ar fi aici, murmură și se uită în jos, jucându-se cu propriile degete.